vineri, 25 noiembrie 2011
Chipuri de piatră
Noi nu am fost popoare migratoare ;
Născuţi am fost pe-acest pământ fertil.
Noi eram Dacii, ce-aruncau săgeţi în soare
Şi gazde-am fost Ovidiului-n-exil !
Primind, noi, dreapta - sfânta învăţătură -
Direct de la Alesul, "cel dintâi chemat",
Creştini ne aflară (cu mir şi scriptură)
Cei care, mai apoi, ne-au romanizat.
Şi când pe aicea, în cest colţ de ţară,
Ţinut-am noi pieptul la puhoi păgân,
Şi azi, cu putere, simt că mă-nfioară
Gândul şi mândria de a fi Român !
Şi-auzind cum unii, pe nedrept acuma,
Ne confundă neamul cu cel de ţigani :
"Să se ducă-n...Roma! Să vază Columna !
Să ne vază-n piatra cea de mii de ani ! "
REFERENDUM
În vremea "micului Paris"
Frumoasa noastră ţară
Nu cunoscuse (nici în vis)
O dictatură proletară
Trăiau, pe-atunci, în demnitate
Cu rosturi bine orânduite,
Români şi alte naţii-aflate
Între hotarele-ntregite.
Şi averea lor era avere ;
Şi vorba, vorbă. Faptul, fapt.
Nu se-aşteptau ca, prin putere,
Tot ce-au avut să fie rapt.
S-au dat, în loc, lozinci şi ură
Şi iluzii de egalitate ;
"Lupta de clasă" a fost dură
Iar Dreptul-nvind de nedreptate
O noapte adâncă a căzut
Pe crez şi gând. Şi pe icoane.
Şi cinci decenii au durut
În străfundurile umane.
Cuprins de dor (şi de idei măreţe)
Mă-ntreb ,acu' : "Oare se poate
Ca neamul meu să vrea să-nveţe
S-o ducă, iar, în....Maiestate ?!"
PREELECTORALĂ
N-a trecut foarte mult de când se spunea :
"Meşter cârmaciul....mândră corabia !"
Nu mai e printre noi acel cunoscut bard
Ce-a poleit copastia cu gros strat de fard.
A pierit, în furtună, al navei cârmaci....
Şi din resturi de navă se-ntocmiră, dibaci,
Plute mari...plute mici ce, pe-al vieţii ocean,
Se tot zbat, de atunci, să atingă-un liman.
Toţi au "tras".Dar n-au tras uniform, cu un rost ;
Cei mai noi se-mpiedică de cei ce au fost.....
Sunt unii ce-au sperat viitorul mai roz
Punând la timonă pe-un oarecare matroz
Mă gândesc, mai mereu : "Este scris undeva
Să ne zbatem în valuri, să plutim tot aşa ?!
N-am putea s-acostăm la un ţărm, liniştiţi ?
Nu vedeţi, oameni buni, că suntem istoviţi ?!"
"Meşter cârmaciul....mândră corabia !"
Nu mai e printre noi acel cunoscut bard
Ce-a poleit copastia cu gros strat de fard.
A pierit, în furtună, al navei cârmaci....
Şi din resturi de navă se-ntocmiră, dibaci,
Plute mari...plute mici ce, pe-al vieţii ocean,
Se tot zbat, de atunci, să atingă-un liman.
Toţi au "tras".Dar n-au tras uniform, cu un rost ;
Cei mai noi se-mpiedică de cei ce au fost.....
Sunt unii ce-au sperat viitorul mai roz
Punând la timonă pe-un oarecare matroz
Mă gândesc, mai mereu : "Este scris undeva
Să ne zbatem în valuri, să plutim tot aşa ?!
N-am putea s-acostăm la un ţărm, liniştiţi ?
Nu vedeţi, oameni buni, că suntem istoviţi ?!"
Pentru CURIERUL GINTA LATINĂ Iaşi
Stimate domnule redactor Ioan Ilaş,
Mă numesc Valeriu Ion Găgiulescu, avocat pensionar din Turnu Măgurele. Prin alianţă, încă din 1942, am devenit nepotul domnului doctor Vlad Bejan întrucât mama mea adoptivă era vară primară cu domnia sa. Am luat foarte târziu, din păcate şi inexplicabil, o legătură care s-a materializat printr-un schimb de scrisori cu unchiul meu, căruia i-am mai trimis şi câteva din volumele mele publicate. În aceste împrejurări, cu siguranţă, a fost posibil să constat, cu mare bucurie, că una dintre poeziile mele a şi fost publicată în numărul anterior al acestei prestigioase reviste. Evident, n-am întârziat să aduc mulţumiri atât unchiului cât şi colegului dvs. , domnului profesor Ioan Răducea.
Azi am primit şi nr.3/2011 din revistă şi doresc să vă declar intenţia de a mă abona pentru numerele ce vor urma. Ca atare, vă rog, respectuos, să-mi comunicaţi modalitatea de plată.
În speranţa că, eventual, colectivul redacţional va găsi cu cale că unele dintre gândurile mele fie ele versuri sau eseuri ar putea să merite să fie împărtăşite şi altora, îndrăznesc să vă comunic următoarele :
LA CRUCEA EROILOR
Oare de ce ni se umezesc ochii aici,
Glasul se frânge şi nodul e-n gât ?
Doar n-am vorbit decât de bunici,
Cum au plecat ei la Oaste....şi-atât.
Am aflat c-au plecat de la coasă
Când s-au dus să moară puţin ;
Nu au vrut, iar clipa cea nemiloasă
Pentru ei s-a numit "implacabil destin"
N-au ştiut c-au să fie, acolo, eroi.....
"Înainte !", le-a zis comandantul ;
Au ţâşnit...s-au bătut...au căzut amândoi
Şi cu cald sânge semnară asaltul.
Lângă ei au luptat camarazi ,
Tot oşteni cu îndârjit sânge rece;
Să priceapă oricine( şi ieri ca şi azi)
Că-n acest mod..."Pe aici, nu se trece !"
Mă numesc Valeriu Ion Găgiulescu, avocat pensionar din Turnu Măgurele. Prin alianţă, încă din 1942, am devenit nepotul domnului doctor Vlad Bejan întrucât mama mea adoptivă era vară primară cu domnia sa. Am luat foarte târziu, din păcate şi inexplicabil, o legătură care s-a materializat printr-un schimb de scrisori cu unchiul meu, căruia i-am mai trimis şi câteva din volumele mele publicate. În aceste împrejurări, cu siguranţă, a fost posibil să constat, cu mare bucurie, că una dintre poeziile mele a şi fost publicată în numărul anterior al acestei prestigioase reviste. Evident, n-am întârziat să aduc mulţumiri atât unchiului cât şi colegului dvs. , domnului profesor Ioan Răducea.
Azi am primit şi nr.3/2011 din revistă şi doresc să vă declar intenţia de a mă abona pentru numerele ce vor urma. Ca atare, vă rog, respectuos, să-mi comunicaţi modalitatea de plată.
În speranţa că, eventual, colectivul redacţional va găsi cu cale că unele dintre gândurile mele fie ele versuri sau eseuri ar putea să merite să fie împărtăşite şi altora, îndrăznesc să vă comunic următoarele :
LA CRUCEA EROILOR
Oare de ce ni se umezesc ochii aici,
Glasul se frânge şi nodul e-n gât ?
Doar n-am vorbit decât de bunici,
Cum au plecat ei la Oaste....şi-atât.
Am aflat c-au plecat de la coasă
Când s-au dus să moară puţin ;
Nu au vrut, iar clipa cea nemiloasă
Pentru ei s-a numit "implacabil destin"
N-au ştiut c-au să fie, acolo, eroi.....
"Înainte !", le-a zis comandantul ;
Au ţâşnit...s-au bătut...au căzut amândoi
Şi cu cald sânge semnară asaltul.
Lângă ei au luptat camarazi ,
Tot oşteni cu îndârjit sânge rece;
Să priceapă oricine( şi ieri ca şi azi)
Că-n acest mod..."Pe aici, nu se trece !"
miercuri, 3 august 2011
Continuare....."Despre democraţie !"
Evident, Istoria şi-a urmat cursul dar, pentru respectarea ADEVĂRULUI, nu se vor putea şterge dintre filele ei nici acei 80 de ani de Monarhie, nici următorii ani de Republică, cu toate cele bune şi rele ce s-au petrecut în răstimp.
Tot Istoria va fi aceea ca re va decide asupra soartei acestui biet popor aflat, din nefericire, prea des în calea celor puternici, la răscruce de vremuri şi pofte.
Oricare observator de bună credinţă nu va putea, însă, să ignore faptul că ţara noastră a căpătat valenţe europene, organizare statală, administraţie temeinică, viaţă socială, culturală şi politică de un prestigiu recunoscut pe plan internaţional doar de când a început să fie condusă de un MONARH ! Regele Carol I, întemeietorul Casei Regale a României a semnat astfel actul de naştere al României moderne. Numele Regelui Ferdinand I,
cel Loial, nu va putea fi desprins de Marea Unire, de România "dodoloaţă" şi de emulaţia ce a cuoriun toate compartimentele vieţii sociale. Realizările României, consemnate în Marea Enciclopedie din 1938, adică ale României conduse de Regele Carol al II-lea, nu au putut să fie ignorate nici de către cei ce conduceau ţara, un deceniu mai apoi, fiind preluate, ca termene de referinţă, în varii lucrări de specialitate. În fine, domniile frământate ale Majestăţii Sale Regelui Mihai I au lăsat, de asemeni, urmele cunoscute, realizările fiind, din păcate, controversate, mai ales că interesele "republicanilor", în condiţiile cerute de epocă, trebuiau să conducă la minimalizarea, până aproape de anulare, a oricărui aspect pozitiv.
Alături de mulţi concetăţeni, mi-am închipuit că evenimentele din decembrie 1989 vor face ca România să capete o altă înfăţişare, ca multe să revină la o anume normalitate, ca ţara să-şi poată redobândi locul onorant pe care îl ocupase antebelic, pe vremea când i se spunea "Belgia Orientului" iar Bucureştiului i se zicea "Micul Paris".
N-a fost să fie aşa iar mare parte din populaţie a şi priceput, cu regret, de ce n-a fost să fie !
Dar..... ca în anul de graţie 2011, să afli din media că şeful statului, PREŞEDINTELE REPUBLICII,
poate să se exprime de o asemenea manieră faţă de o ISTORIE VIE, faţă de Majestatea Sa, Regele Românilor, ei, asta este deja prea mult !
Să afirmi tu, persoana oficială de cel mai înalt grad, tu, care eşti, de fapt, doar rezultatul unor urne, tu, care ne reprezinţi în lume, că Regele şi-ar fi trădat ţara, ei bine, această conduită nu poate să fie decât demonstraţia cea mai elocventă a faptului că nu în toate situaţiile DEMOCRAŢIA este cea mai fericită formă de guvernământ.
Păi, dacă o democraţie poate propulsa în fruntea statului astfel de persoane, oameni care, cu bună ştiinţă, de la cea mai înaltă tribună, pot afirma, în dispreţul oricăror realităţi, istoriceşte dovedite, păreri personale de natură să lezeze, chiar şi pe plan diplomatic, numai, interesele generale, ei bine, atunci vă rog să-mi daţi voie să am reticenţe cu privire la binefacerile unui asemenea sistem de guvernământ.
Este un lucru comun faptul că o monarhie ereditară şi constituţională previne riscul de a fi adus la conducerea statului o persoană despre care nu se poate şti cum va acţiona în asemenea calitate, tocmai pentru simplul fapt că monarhul, încă de la o vârstă fragedă, este educat să domnească ! REGELE DOMNEŞTE , NU GUVERNEAZĂ ! Şi va şti să facă acest lucru pentru că îi este destinat prin origine şi educaţie să o facă !
Cele mai stabile ţări europene sunt monarhii. Exemplul Marii Britanii este edificator.
Mi se va imputa că ignor Franţa sau Germania ! Să nu uităm, însă, că ambele ţări au fost nu numai regate ci chiar imperii. Şi să nu uităm că educaţia civică a poporelor respective s-a făcut în timp istoric, mult înainte ca ele să devină republici. Populaţia lor cultivă istoria, tradiţiile şi gloria trecutului şi nu-şi bate joc de înaintaşi.
Despre Statele Unite ale Americii nu am prea multe de comentat. Aceste fost colonii ale Coroanei Britanice au o istorie relativ scurtă. Să nu uităm că n-au trecut decât cel mult 150 de ani de când legea se impunea, pe acele meleaguri, cu Colt-ul în mână ! Nivelul economic la care a ajuns acest popor eterogen şi puterea pe care o exercită la nivel mondial sunt elemente definitorii şi de neignorat dar, hai să o recunoaştem, chiar şi lui Grace Kelly nu i-a displăcut să devină principesă de Monaco !
Revenind la stupoarea cu care am recepţionat discursul preşedintelui meu, ca român verde ce mă aflu, nu pot să închei decât zicându-i ( în gând, de, tot ca românul imparţial) : "Cine te-a pus, băi, pe tine aici ?"
Iar......Nenea Iancu, ricanând, va replica, în locul adrisantului cunoscut : "BOBORUL !!"
Tac şi înghit ! Asta-i DEMOCRAŢIA ROMÂNEASCĂ !
Tot Istoria va fi aceea ca re va decide asupra soartei acestui biet popor aflat, din nefericire, prea des în calea celor puternici, la răscruce de vremuri şi pofte.
Oricare observator de bună credinţă nu va putea, însă, să ignore faptul că ţara noastră a căpătat valenţe europene, organizare statală, administraţie temeinică, viaţă socială, culturală şi politică de un prestigiu recunoscut pe plan internaţional doar de când a început să fie condusă de un MONARH ! Regele Carol I, întemeietorul Casei Regale a României a semnat astfel actul de naştere al României moderne. Numele Regelui Ferdinand I,
cel Loial, nu va putea fi desprins de Marea Unire, de România "dodoloaţă" şi de emulaţia ce a cuoriun toate compartimentele vieţii sociale. Realizările României, consemnate în Marea Enciclopedie din 1938, adică ale României conduse de Regele Carol al II-lea, nu au putut să fie ignorate nici de către cei ce conduceau ţara, un deceniu mai apoi, fiind preluate, ca termene de referinţă, în varii lucrări de specialitate. În fine, domniile frământate ale Majestăţii Sale Regelui Mihai I au lăsat, de asemeni, urmele cunoscute, realizările fiind, din păcate, controversate, mai ales că interesele "republicanilor", în condiţiile cerute de epocă, trebuiau să conducă la minimalizarea, până aproape de anulare, a oricărui aspect pozitiv.
Alături de mulţi concetăţeni, mi-am închipuit că evenimentele din decembrie 1989 vor face ca România să capete o altă înfăţişare, ca multe să revină la o anume normalitate, ca ţara să-şi poată redobândi locul onorant pe care îl ocupase antebelic, pe vremea când i se spunea "Belgia Orientului" iar Bucureştiului i se zicea "Micul Paris".
N-a fost să fie aşa iar mare parte din populaţie a şi priceput, cu regret, de ce n-a fost să fie !
Dar..... ca în anul de graţie 2011, să afli din media că şeful statului, PREŞEDINTELE REPUBLICII,
poate să se exprime de o asemenea manieră faţă de o ISTORIE VIE, faţă de Majestatea Sa, Regele Românilor, ei, asta este deja prea mult !
Să afirmi tu, persoana oficială de cel mai înalt grad, tu, care eşti, de fapt, doar rezultatul unor urne, tu, care ne reprezinţi în lume, că Regele şi-ar fi trădat ţara, ei bine, această conduită nu poate să fie decât demonstraţia cea mai elocventă a faptului că nu în toate situaţiile DEMOCRAŢIA este cea mai fericită formă de guvernământ.
Păi, dacă o democraţie poate propulsa în fruntea statului astfel de persoane, oameni care, cu bună ştiinţă, de la cea mai înaltă tribună, pot afirma, în dispreţul oricăror realităţi, istoriceşte dovedite, păreri personale de natură să lezeze, chiar şi pe plan diplomatic, numai, interesele generale, ei bine, atunci vă rog să-mi daţi voie să am reticenţe cu privire la binefacerile unui asemenea sistem de guvernământ.
Este un lucru comun faptul că o monarhie ereditară şi constituţională previne riscul de a fi adus la conducerea statului o persoană despre care nu se poate şti cum va acţiona în asemenea calitate, tocmai pentru simplul fapt că monarhul, încă de la o vârstă fragedă, este educat să domnească ! REGELE DOMNEŞTE , NU GUVERNEAZĂ ! Şi va şti să facă acest lucru pentru că îi este destinat prin origine şi educaţie să o facă !
Cele mai stabile ţări europene sunt monarhii. Exemplul Marii Britanii este edificator.
Mi se va imputa că ignor Franţa sau Germania ! Să nu uităm, însă, că ambele ţări au fost nu numai regate ci chiar imperii. Şi să nu uităm că educaţia civică a poporelor respective s-a făcut în timp istoric, mult înainte ca ele să devină republici. Populaţia lor cultivă istoria, tradiţiile şi gloria trecutului şi nu-şi bate joc de înaintaşi.
Despre Statele Unite ale Americii nu am prea multe de comentat. Aceste fost colonii ale Coroanei Britanice au o istorie relativ scurtă. Să nu uităm că n-au trecut decât cel mult 150 de ani de când legea se impunea, pe acele meleaguri, cu Colt-ul în mână ! Nivelul economic la care a ajuns acest popor eterogen şi puterea pe care o exercită la nivel mondial sunt elemente definitorii şi de neignorat dar, hai să o recunoaştem, chiar şi lui Grace Kelly nu i-a displăcut să devină principesă de Monaco !
Revenind la stupoarea cu care am recepţionat discursul preşedintelui meu, ca român verde ce mă aflu, nu pot să închei decât zicându-i ( în gând, de, tot ca românul imparţial) : "Cine te-a pus, băi, pe tine aici ?"
Iar......Nenea Iancu, ricanând, va replica, în locul adrisantului cunoscut : "BOBORUL !!"
Tac şi înghit ! Asta-i DEMOCRAŢIA ROMÂNEASCĂ !
Despre ....democraţie !
De câte ori vine vorba despre sentimentele republicane "seculare" ale unora dintre conaţionalii mei, nu pot să nu mă reîntorc cu gândul, involuntar, la Nenea Iancu şi la modalitatea prin care acesta a ironizat celebra "Republică" de la Ploieşti .
Păi....hai să fim serioşi ! Românii republicani din convingere ??!! În condiţiile în care ISTORIA ne relatează o cu totul altă situaţiune ?!
Pe vremea când Herodot îi numea pe geţi ca fiind "cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci", Darius I - regele Persiei- tocmai înregistra nereuşita sa expediţie de la nord de Istru. Era anul 514 î.e.n. Cei care ţineau piept năvălitorilor, pe aceste meleaguri, aveau organizare tribală. Aveau CĂPETENII. Una dintre ele, spre exemplu, se numea Dromihete şi acesta cam avea obiceiul să-l tot bată pe vecinul Lisimah, până când s-au încuscrit şi au restabilit frontiera pe Dunăre. Era anul 292 î.e.n iar povestea a spus-o Diodor din Sicilia.
Mai târziu, Imperiul Roman cucereşte Peninsula Balcanică şi înfrânge puterea macedonenilor. Încep confruntări militare cu dacii, de la nord de Dunăre. Nici aceştia, ca să vezi, nu au fost vreodată organizaţi într-o formă republicană. Burebista, Dicomes, Scorillo, Decebal....nu au fost preşedinţi ! Ei erau REGI ! Primii numiţi astfel pe aici, pe la noi.
După o vreme mai lungă, către finele secolului al X-lea, încheindu-se procesul de etnogeneză al limbii şi poporului român, aflăm din cronica "Gesta Hungarorum" despre existenţa unor anume Gelu, Glad sau Menomorut. Nici aceştia se pare că nu puteau să fie preşedinţi de vreme ce conduceau DUCATE !
Ce să mai vorbim atunci despre fraţii Petru şi Asan sau despre urmaşul lor Ioniţă "Caloianul", care nici măcar nu s-au mulţumit să fie regi ?! Ei întemeiaseră un IMPERIU , e drept...româno-bulgar, pe la 1185 !
În fine, Diploma Ioaniţilor, de la 1247, dată de Bela al IV-lea al Ungariei, ne vorbeşte despre VOIEVOZII Litovoi şi Seneslau, care conduceau formaţiuni statale româneşti. Formaţiuni unificate de către Basarab I ( 1310- 1353) sub denumirea de Ţara Românească !
De atunci şi până la UNIREA de sub Cuza Vodă tot DOMNITORI au urcat pe tronul acestei ţări. Cu numele de Mircea, de Vlad, de Mihai, de Radu.....Niciodată preşedinţi ! La fel şi în Moldova, începând cu legendarul Dragoş Vodă, cu Bogdan I Descălecătorul, cu Alexandru cel Bun, cu Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Vasile Lupu.....
Şi atunci ?????
Cum se mai poate susţine azi aberaţia că românii ar fi avut, de secole, sentimente republicane ?
Tocmai românii care, prin excelenţă, sunt de structură individualistă ! Românul nu are sentiment gregar. El nu se simte bine în colectivitate. Nu se realizează. Îmi place să cred despre modul de gândire al românului că : ..." binele meu şi binele tău pot însemna binele nostru.Împreună vom reuşi mai bine, dar....fiecare pentru sine, mai întâi !"
În context, actul "revoluţionar" de la 30 decembrie 1947, prin care România devenea Republică....,aşa cum o cerea "de secole" poporul ,.. nu poate fi considerat decât tocmai o enormă manifestare de dispreţ faţă de sentimentele reale ale naţiunii pentru simplul motiv că aceasta nu a fost chemată să se pronunţe, eventual pe calea unui referendum. Actul abdicării în sine este, fără vreo putinţă de tăgadă, NUL DE DREPT, întrucât este de notorietate că voinţa Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României a fost viciată sub imperiul unui şantaj explicit şi sub protecţia implicită a unei anume forţe militare care, cu cinism, s-a declarat imparţială şi care a
ţinut să aplaude......voinţa masselor largi populare, de la oraşe şi sate !!
Păi....hai să fim serioşi ! Românii republicani din convingere ??!! În condiţiile în care ISTORIA ne relatează o cu totul altă situaţiune ?!
Pe vremea când Herodot îi numea pe geţi ca fiind "cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci", Darius I - regele Persiei- tocmai înregistra nereuşita sa expediţie de la nord de Istru. Era anul 514 î.e.n. Cei care ţineau piept năvălitorilor, pe aceste meleaguri, aveau organizare tribală. Aveau CĂPETENII. Una dintre ele, spre exemplu, se numea Dromihete şi acesta cam avea obiceiul să-l tot bată pe vecinul Lisimah, până când s-au încuscrit şi au restabilit frontiera pe Dunăre. Era anul 292 î.e.n iar povestea a spus-o Diodor din Sicilia.
Mai târziu, Imperiul Roman cucereşte Peninsula Balcanică şi înfrânge puterea macedonenilor. Încep confruntări militare cu dacii, de la nord de Dunăre. Nici aceştia, ca să vezi, nu au fost vreodată organizaţi într-o formă republicană. Burebista, Dicomes, Scorillo, Decebal....nu au fost preşedinţi ! Ei erau REGI ! Primii numiţi astfel pe aici, pe la noi.
După o vreme mai lungă, către finele secolului al X-lea, încheindu-se procesul de etnogeneză al limbii şi poporului român, aflăm din cronica "Gesta Hungarorum" despre existenţa unor anume Gelu, Glad sau Menomorut. Nici aceştia se pare că nu puteau să fie preşedinţi de vreme ce conduceau DUCATE !
Ce să mai vorbim atunci despre fraţii Petru şi Asan sau despre urmaşul lor Ioniţă "Caloianul", care nici măcar nu s-au mulţumit să fie regi ?! Ei întemeiaseră un IMPERIU , e drept...româno-bulgar, pe la 1185 !
În fine, Diploma Ioaniţilor, de la 1247, dată de Bela al IV-lea al Ungariei, ne vorbeşte despre VOIEVOZII Litovoi şi Seneslau, care conduceau formaţiuni statale româneşti. Formaţiuni unificate de către Basarab I ( 1310- 1353) sub denumirea de Ţara Românească !
De atunci şi până la UNIREA de sub Cuza Vodă tot DOMNITORI au urcat pe tronul acestei ţări. Cu numele de Mircea, de Vlad, de Mihai, de Radu.....Niciodată preşedinţi ! La fel şi în Moldova, începând cu legendarul Dragoş Vodă, cu Bogdan I Descălecătorul, cu Alexandru cel Bun, cu Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Vasile Lupu.....
Şi atunci ?????
Cum se mai poate susţine azi aberaţia că românii ar fi avut, de secole, sentimente republicane ?
Tocmai românii care, prin excelenţă, sunt de structură individualistă ! Românul nu are sentiment gregar. El nu se simte bine în colectivitate. Nu se realizează. Îmi place să cred despre modul de gândire al românului că : ..." binele meu şi binele tău pot însemna binele nostru.Împreună vom reuşi mai bine, dar....fiecare pentru sine, mai întâi !"
În context, actul "revoluţionar" de la 30 decembrie 1947, prin care România devenea Republică....,aşa cum o cerea "de secole" poporul ,.. nu poate fi considerat decât tocmai o enormă manifestare de dispreţ faţă de sentimentele reale ale naţiunii pentru simplul motiv că aceasta nu a fost chemată să se pronunţe, eventual pe calea unui referendum. Actul abdicării în sine este, fără vreo putinţă de tăgadă, NUL DE DREPT, întrucât este de notorietate că voinţa Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României a fost viciată sub imperiul unui şantaj explicit şi sub protecţia implicită a unei anume forţe militare care, cu cinism, s-a declarat imparţială şi care a
ţinut să aplaude......voinţa masselor largi populare, de la oraşe şi sate !!
duminică, 19 iunie 2011
"Faţa ....lumii !!"
Recent ( şi din întâmplare ) am dat peste copia unei scrisori ce o adresasem Profesorului care ne predase, cam prin 1952, noţiuni de CONSTITUŢIE.
Domnia Sa, însoţit de către poetul Virgil Carianopol, venise la Turnu Măgurele pentru a avea o discuţie cu cititorii ultimului său volum de proză, denumit FAŢA LUMII. Evenimentul a avut loc în anul 1972 iar întâlnirea s-a desfăşurat în Sala Mare a Consiliului Popular. Mărturisesc că nu citisem, în prealabil, lucrarea (am cumpărat-o chiar atunci, de la un stand, din Hol) dar eram teribil de interesat să-mi revăd Dascălul, care fusese şi directorul Liceului Mixt, în perioada amintită. Îmi rămăsese în memorie prin eleganţa fizică şi arta expunerii materiei, care, ce e drept, era destul de aridă. Profesorul părăsise oraşul după moartea soţiei, tot profesoară, fusese o vreme inspector şcolar general iar apoi se stabilise în Capitală. Chiar eram nerăbdător să-l reascult. Sala era arhiplină. După ce autorul şi-a prezentat volumul, au urmat discuţii libere şi foarte variate, fără a se depăşi cadrul propus, respectiv : scriitorii, operele beletristice, curentele literare. Subiectele m-au învăluit, discursul Profesorului mi se părea cuceritor, toate bune până când El a intrat într-un fel de dispută cu un tinerel, ce îşi susţinea rezonabil o anume părere. Modul în care Scriitorul a înţeles să curme dialogul m-a intrigat, ba chiar, pot să spun, m-a dezamăgit. Nu-l cunoşteam atunci pe preopinent, care se prezentase a fi profesor de română. Pe vremea aceea, eu eram doar funcţionar de Bancă. Ajuns acasă, după ceva frământări, m-am decis să-i scriu Profesorului meu. Am făcut-o !
Azi, am dat peste copia aceea îngălbenită.
M-am hotărât să o "postez" pe Blog, pentru că.....nu de altceva.....eu, după o vreme, am ajuns Judecător.....mai apoi, cu riscurile de rigoare, m-am apucat să scriu, ba chiar să şi public câteva cărţi...iar "tinerelul necunoscut" a ajuns un Dascăl de mare valoare, Directorul aceluiaşi Liceu, Senator al României şi.....scriitor redutabil, cu peste douăzeci de titluri publicate !!!
Despre STELIAN PĂUN , Istoria Literaturii Române nu prea a mai avut ce scrie !!
Iar, despre DUMITRU VASILE DELCEANU, aceiaşi Istorie....precaută, a decis să nu rişte să pună punct relatărilor despre Opera unui POET şi nu numai !
Iată "misiva :
Stimate Domnule Profesor,
Vă rog să-mi permiteţi să mă adresez pe această cale în virtutea unei situaţii de fapt cât şi a unui drept câştigat, acela de a vă fi fost elev.
Sunt încă sub impresia întâlnirii cu Dvs. şi dacă declaraţia cu care a-ţi început discuţia a revelat sentimental emoţia Dvs, posibil reală, vă rog să mă credeţi că, în ce mă priveşte, emoţia a fost autentică şi deosebit de puternică.
Am venit la întâlnire cu un vag sentiment de contravenient. Ea era organizată ca o discuţie între scriitorul Păun Stelian şi cititorii săi. Întrucât nu mă număram printre cei care citiseră deja FAŢA LUMII mă simţem, desigur, în culpă. Eu venisem să vă văd şi să vă ascult ! Să vă ascult, în special, căci nu se pot uita, cu uşurinţă, oamenii care te-au fermecat cândva. Nu vă mai văzusem de peste 18 ani.Am rămas încântat că puterea de fascinaţie a unei expuneri cursive, lexicul bogat, colorat, logica ideilor şi farmecul personal al oratorului nu scăzuse sub ani. Evident, după ce voi fi citit romanul Dvs., impresiile mele se vor consolida.
Dacă mă hazardez să vă răpesc din timpul Dvs. preţios, o fac pentru a-mi exprima o nedumerire :
Aţi apărut alături de distinsul dvs. coleg de breaslă, poetul Virgil Carianopol "bastionul clasicismului împotriva influienţelor dăunătoare ale modernismului", ale onirismului sau a altor asemenea curente înfierate şi de ultimele vederi ale idelogiei noastre de Partid.
Aţi făcut acest lucru cu hotărârea la care vă obliga propria Dvs, poziţie.
Ceea ce doresc să-l întreb, însă, pe acela cu care, în 1952, am descifrat principiile de bază ale legalităţii, este dacă dreptul de opinie, de liberă exprimare verbală sau scrisă, în măsura în care nu devine o instigare la acţiuni contrare intereselor de Stat, este sau nu un drept constituţional.
Mă refer la faptul că intervenţia, la un anume moment, venită din partea acelui profesor de română a fost obturată inexplicabil pentru mine. O explicaţie ar putea să rezide în faptul că vorbitorul ar fi putut, prin intervenţia sa, să umbrească impresia lăsată sălii de discursul Dvs. şi al poetului.
Reţin însă esenţa susţinerilor acelui interveninet şi anume că : "ar trebui să se lase deschise aprecierilor publicului cititor caracterizarea curentelor literare..."
Personal nu mă consider un fervent susţinător al rimei albe, al ermetismului sau, şi mai trist, al unor creaţii care....nu-mi spun nimic ! Rămân adeptul creaţiilor capabile să emoţioneze, a melodiei versurilor inspirate sau a acelor imagini poetice în proză.
Consider că nu se poate, însă, să se condamne ceea ce nu se cunoaşte pe deplin. Pentru a combate un adversar, pentru a-l putea înfrânge, cu propriile-i arme, trebuie ca acestea să fie cunoscute. Iar marea masă a cititorilor nu este în posesia acelor "arme" ! Pentru a fi un ateu veritabil nu cred că este suficient să parcurgi filosofia marxistă. Personal cred că Voltaire citise aprofundat Biblia mai înainte de a-i fi declarat război !
Chiar maestrul lirismului, Virgil Carianopol, ne-a declarat că s-a situat pe baricada adevăratei poezii după o experienţă personală, de circa 10 ani, în tabăra adversă. Ascendentul său constă, după părerea mea, în faptul că a avut posibilitatea de a alege. De altfel, aşa cum în viaţa politică noi ducem o înţeleaptă convieţuire paşnică cu state ale căror ideologii şi mod de viaţă diferă substanţial de al nostru, lăsând ca timpul să acţioneze conform dialecticii materialiste, de ce să nu lăsăm să trăiască alături curente literare diferite ?!
Polemica naşte adevăr, chiar dacă, la un moment dat, am fi tentaţi să-l dividem solomonian. Poporul nostru este un nesecat tezaur de bună cuviinţă şi de dreaptă judecată. Înfruntarea deschisă dintre curente ar spori anecdotica, ar trezi epigrama, ar descreţi frunţile.
De ce să sugerăm sau, şi mai grav, să impunem o părere ?
Pe undeva ar aduce cu un viol moral, cerebral.
V-aţi exprimat că eroul Dvs., Anton Dumbravă, comunist-om, aşa cum l-aţi descris şi cum a fost caracterizat şi de către critică, nu a putut să se nască- ca erou literar- decât atunci când conjunctura social politică i-a permis să irumpă din tiparele "eroului pozitiv" şi să ia înfăţişare umană.
Implicit, a-ţi divulgat faptul că i-aţi purtat paternitatea de-a lungul vremii, oprit fiind, la un moment dat, să-i daţi viaţă. Ce aţi simţit atunci când ştiaţi că romanul nu se va publica decât dacă cutare sau cutare erou este "pe linie", fără lipsuri, fără şovăieli, mereu pe aceiaşi linie ascendentă, ascuţită....ca lupta de clasă ?
De ce atunci, dacă răspunsul Dvs. va fi cel pe care îl reclamă logica, v-aţi opus înfruntării între curente şi , deci, libertăţii de creaţie, teză, de altfel, susţinută şi de către respectivul profesor de română care a făcut, poate inoportun, gestul de a mai vorbi după ce Dvs. se părea că sunteţi pe cale să închideţi, apoteotic, întâlnirea cu cititorii ?!
Întrucât nu m-am gândit, până acum, decât la plăcerea solitară pe care o simţi la terminarea vreunei lucrări literare, vă promit că voi lua în seamă îndemnul Dvs. ,adresat mai cu seamă "tinerelor condee", de a scrie, pentru că trăiesc timpuri în care o pot face şi , deşi am deja 34 de ani, voi încerca să materializez acel îndemn.
Rămân al Dvs. devotat auditor, fost elev şi, cu siguranţă, viitor cititor.
Valeriu Ion Găgiulescu
...............................................................................................................................................................................P.S. Până în prezent nu am primit vreun răspuns la scrisoarea de faţă, iar, după câte ştiu, Domnul Profesor, Stelian Păun , oarece rudenie prin alianţă cu Zaharia Stancu, ar fi trecut spre cele veşnice !
Domnia Sa, însoţit de către poetul Virgil Carianopol, venise la Turnu Măgurele pentru a avea o discuţie cu cititorii ultimului său volum de proză, denumit FAŢA LUMII. Evenimentul a avut loc în anul 1972 iar întâlnirea s-a desfăşurat în Sala Mare a Consiliului Popular. Mărturisesc că nu citisem, în prealabil, lucrarea (am cumpărat-o chiar atunci, de la un stand, din Hol) dar eram teribil de interesat să-mi revăd Dascălul, care fusese şi directorul Liceului Mixt, în perioada amintită. Îmi rămăsese în memorie prin eleganţa fizică şi arta expunerii materiei, care, ce e drept, era destul de aridă. Profesorul părăsise oraşul după moartea soţiei, tot profesoară, fusese o vreme inspector şcolar general iar apoi se stabilise în Capitală. Chiar eram nerăbdător să-l reascult. Sala era arhiplină. După ce autorul şi-a prezentat volumul, au urmat discuţii libere şi foarte variate, fără a se depăşi cadrul propus, respectiv : scriitorii, operele beletristice, curentele literare. Subiectele m-au învăluit, discursul Profesorului mi se părea cuceritor, toate bune până când El a intrat într-un fel de dispută cu un tinerel, ce îşi susţinea rezonabil o anume părere. Modul în care Scriitorul a înţeles să curme dialogul m-a intrigat, ba chiar, pot să spun, m-a dezamăgit. Nu-l cunoşteam atunci pe preopinent, care se prezentase a fi profesor de română. Pe vremea aceea, eu eram doar funcţionar de Bancă. Ajuns acasă, după ceva frământări, m-am decis să-i scriu Profesorului meu. Am făcut-o !
Azi, am dat peste copia aceea îngălbenită.
M-am hotărât să o "postez" pe Blog, pentru că.....nu de altceva.....eu, după o vreme, am ajuns Judecător.....mai apoi, cu riscurile de rigoare, m-am apucat să scriu, ba chiar să şi public câteva cărţi...iar "tinerelul necunoscut" a ajuns un Dascăl de mare valoare, Directorul aceluiaşi Liceu, Senator al României şi.....scriitor redutabil, cu peste douăzeci de titluri publicate !!!
Despre STELIAN PĂUN , Istoria Literaturii Române nu prea a mai avut ce scrie !!
Iar, despre DUMITRU VASILE DELCEANU, aceiaşi Istorie....precaută, a decis să nu rişte să pună punct relatărilor despre Opera unui POET şi nu numai !
Iată "misiva :
Stimate Domnule Profesor,
Vă rog să-mi permiteţi să mă adresez pe această cale în virtutea unei situaţii de fapt cât şi a unui drept câştigat, acela de a vă fi fost elev.
Sunt încă sub impresia întâlnirii cu Dvs. şi dacă declaraţia cu care a-ţi început discuţia a revelat sentimental emoţia Dvs, posibil reală, vă rog să mă credeţi că, în ce mă priveşte, emoţia a fost autentică şi deosebit de puternică.
Am venit la întâlnire cu un vag sentiment de contravenient. Ea era organizată ca o discuţie între scriitorul Păun Stelian şi cititorii săi. Întrucât nu mă număram printre cei care citiseră deja FAŢA LUMII mă simţem, desigur, în culpă. Eu venisem să vă văd şi să vă ascult ! Să vă ascult, în special, căci nu se pot uita, cu uşurinţă, oamenii care te-au fermecat cândva. Nu vă mai văzusem de peste 18 ani.Am rămas încântat că puterea de fascinaţie a unei expuneri cursive, lexicul bogat, colorat, logica ideilor şi farmecul personal al oratorului nu scăzuse sub ani. Evident, după ce voi fi citit romanul Dvs., impresiile mele se vor consolida.
Dacă mă hazardez să vă răpesc din timpul Dvs. preţios, o fac pentru a-mi exprima o nedumerire :
Aţi apărut alături de distinsul dvs. coleg de breaslă, poetul Virgil Carianopol "bastionul clasicismului împotriva influienţelor dăunătoare ale modernismului", ale onirismului sau a altor asemenea curente înfierate şi de ultimele vederi ale idelogiei noastre de Partid.
Aţi făcut acest lucru cu hotărârea la care vă obliga propria Dvs, poziţie.
Ceea ce doresc să-l întreb, însă, pe acela cu care, în 1952, am descifrat principiile de bază ale legalităţii, este dacă dreptul de opinie, de liberă exprimare verbală sau scrisă, în măsura în care nu devine o instigare la acţiuni contrare intereselor de Stat, este sau nu un drept constituţional.
Mă refer la faptul că intervenţia, la un anume moment, venită din partea acelui profesor de română a fost obturată inexplicabil pentru mine. O explicaţie ar putea să rezide în faptul că vorbitorul ar fi putut, prin intervenţia sa, să umbrească impresia lăsată sălii de discursul Dvs. şi al poetului.
Reţin însă esenţa susţinerilor acelui interveninet şi anume că : "ar trebui să se lase deschise aprecierilor publicului cititor caracterizarea curentelor literare..."
Personal nu mă consider un fervent susţinător al rimei albe, al ermetismului sau, şi mai trist, al unor creaţii care....nu-mi spun nimic ! Rămân adeptul creaţiilor capabile să emoţioneze, a melodiei versurilor inspirate sau a acelor imagini poetice în proză.
Consider că nu se poate, însă, să se condamne ceea ce nu se cunoaşte pe deplin. Pentru a combate un adversar, pentru a-l putea înfrânge, cu propriile-i arme, trebuie ca acestea să fie cunoscute. Iar marea masă a cititorilor nu este în posesia acelor "arme" ! Pentru a fi un ateu veritabil nu cred că este suficient să parcurgi filosofia marxistă. Personal cred că Voltaire citise aprofundat Biblia mai înainte de a-i fi declarat război !
Chiar maestrul lirismului, Virgil Carianopol, ne-a declarat că s-a situat pe baricada adevăratei poezii după o experienţă personală, de circa 10 ani, în tabăra adversă. Ascendentul său constă, după părerea mea, în faptul că a avut posibilitatea de a alege. De altfel, aşa cum în viaţa politică noi ducem o înţeleaptă convieţuire paşnică cu state ale căror ideologii şi mod de viaţă diferă substanţial de al nostru, lăsând ca timpul să acţioneze conform dialecticii materialiste, de ce să nu lăsăm să trăiască alături curente literare diferite ?!
Polemica naşte adevăr, chiar dacă, la un moment dat, am fi tentaţi să-l dividem solomonian. Poporul nostru este un nesecat tezaur de bună cuviinţă şi de dreaptă judecată. Înfruntarea deschisă dintre curente ar spori anecdotica, ar trezi epigrama, ar descreţi frunţile.
De ce să sugerăm sau, şi mai grav, să impunem o părere ?
Pe undeva ar aduce cu un viol moral, cerebral.
V-aţi exprimat că eroul Dvs., Anton Dumbravă, comunist-om, aşa cum l-aţi descris şi cum a fost caracterizat şi de către critică, nu a putut să se nască- ca erou literar- decât atunci când conjunctura social politică i-a permis să irumpă din tiparele "eroului pozitiv" şi să ia înfăţişare umană.
Implicit, a-ţi divulgat faptul că i-aţi purtat paternitatea de-a lungul vremii, oprit fiind, la un moment dat, să-i daţi viaţă. Ce aţi simţit atunci când ştiaţi că romanul nu se va publica decât dacă cutare sau cutare erou este "pe linie", fără lipsuri, fără şovăieli, mereu pe aceiaşi linie ascendentă, ascuţită....ca lupta de clasă ?
De ce atunci, dacă răspunsul Dvs. va fi cel pe care îl reclamă logica, v-aţi opus înfruntării între curente şi , deci, libertăţii de creaţie, teză, de altfel, susţinută şi de către respectivul profesor de română care a făcut, poate inoportun, gestul de a mai vorbi după ce Dvs. se părea că sunteţi pe cale să închideţi, apoteotic, întâlnirea cu cititorii ?!
Întrucât nu m-am gândit, până acum, decât la plăcerea solitară pe care o simţi la terminarea vreunei lucrări literare, vă promit că voi lua în seamă îndemnul Dvs. ,adresat mai cu seamă "tinerelor condee", de a scrie, pentru că trăiesc timpuri în care o pot face şi , deşi am deja 34 de ani, voi încerca să materializez acel îndemn.
Rămân al Dvs. devotat auditor, fost elev şi, cu siguranţă, viitor cititor.
Valeriu Ion Găgiulescu
...............................................................................................................................................................................P.S. Până în prezent nu am primit vreun răspuns la scrisoarea de faţă, iar, după câte ştiu, Domnul Profesor, Stelian Păun , oarece rudenie prin alianţă cu Zaharia Stancu, ar fi trecut spre cele veşnice !
Abonați-vă la:
Postări (Atom)