REVOLUŢIE...EVOLUŢIE....INVOLUŢIE ...??!!!

Uite ! Am ajuns să-mi deschid şi eu un BLOG pe Internet !!
Mi-am postat câteva poezii, câteva eseuri şi câteva schiţe.Ce să zic...după cei cinci ani de lucru la computer, timp în care am scris şapte cărţi, dintre care trei sunt deja tipărite iar una este trimisă la editură, faptul în sine mi se pare normal. Ba chiar cred că ar fi trebuit să mă decid ca metoda de comunicare să o fi iniţiat mai din timp.
Uimitor pentru mine este cum şi cât de departe ( şi chiar atât de repede) a ajuns ştiinţa pentru ca , în durata de viaţă a unei generaţii, a generaţiei mele, desigur, să se poată beneficia de posibilitatea de a te face cunoscut LUMII ÎNTREGI, în condiţiile în care ştiu bine că primele litere le-am scris cu condeiul de piatră pe o tăbliţă de ardezie, în clasa I-a primară. În condiţiile în care am terminat liceul scriind cu tocul cu peniţă iar stiloul l-am dobândit abia la şcoala postliceală ! Când în liceu am citit la lampa cu petrol, nr.12 !, şi când emisiunea postului de radio Bucureşti am auzit-o la căştile aparatului cu cristal de galenă !  Aparat despre care noua generaţie mai mult ca sigur că nici nu a auzit ! Ei bine, era vorba de un sistem de recepţie format dintr-un arc care se mişca pe suprafaţa unui cristal de sulfat de plumb până se prindea un post de emisie ; acesta ar fi fost condesatorul variabil, chipurile ; erau şi două căşti simple, pe post de receptor dar toată treaba o realiza antena exterioară, din sârmă de cupru, care trebuia să aibă minimum 30 de metri lungime, o pantă bună, cu coborârea relativ scurtă şi cu izolatori perfecţi, din porţelan, la capetele de ancorare, să fi fost destul de înaltă şi degajată de obstacole care ar fi obturat recepţia. Nu exista un consum de energie ! Antena capta undele radio, doar pe frecvenţele de unde lungi,  nici vorbă de UKW !!  Iar primele emisiuni experimentale ale postului  de televiziune Bucureşti , din vara lui 1956, le-am urmărit pe ecranul unui televizor sovietic "Rubin" expus în vitrinele unui magazin de lângă Circul Krateyl, ce era situat pe locul unde se află azi Teatrul Naţional !
Televizor în casă am avut abia la Revelionul din 1968, pentru că nu se mai putea să tot mergi în vizită pe la cei dotaţi cu asemenea aparat, când săptămânal TREBUIA să urmăreşti " Forsyte Saga", cel mai reuşit serial şi cea mai reuşită transpunere cinematografică a unui roman fluviu ! Am fost teribil de mândru când, în septembrie 1962, la botezul fiicei mele, am cumpărat un pick-up Tesla iar magnetofonul Maiak l-am procurat când ea era deja studentă !! Am lucrat la maşina de scris, ca funcţionar de bancă, iar frecventele socoteli se făceau la un fel de "râşniţă", aşa zisa maşină de calcul FACIT, strămoaşa calculatoarelor de azi ! Am apucat, desigur, şi ABACUL, un socotitor cu bile, foarte sigur şi eficient, întemeiat pe ordinea numerelor...unităţi...zeci....sute...etc., fiecare cu rândul său...E-hei !!...parcă nici nu-mi vine să cred când văd cum se lucrează azi în contabilitate !! Apoi..., ca avocat, mi-am procurat o maşină de scris OLIVETTI....cică electrică (!), schimba singură rândul....progres...ce mai !

După pensionare, am ajuns să iau computer personal. Am vrut să fie un fel de maşină de scris, ceva mai evoluată ! Încet, încet...i-am descoperit tainele. Sigur, la început, mă ofensa "agrafa" care se tot îndoia, sau "căţelul" ce parcă îmi râdea în nas ! Apoi...mi-a plăcut...scriam...iniţializam pagina după cheful meu....ascultam concomitent muzică bună, ambientală.... Şi a venit INTERNETUL !  Retrăiesc viaţa....Chem prin Google orice informaţie din trecut....artişti...cântăreţi...oameni politici...imagini din mediul geografic, istoric,....totul, totul este iarăşi viu, aşa cum l-am trăit, cum l-am văzut, auzit, perceput.  Extraordinar ! Spaţiu- Timp- Viteză...comprimare...nu poţi să îmbătrâneşti !  Trebuie să fii în pas cu NOUL.... altfel nu exişti !

 Dar.....această revoluţie tehnică, această evoluţie a ştiinţei are preţul ei !

Preţul se numeşte ÎNSINGURARE  şi este dat de obişnuinţa de a nu te mai "deslipi" de computer !!!

Paradoxal....cu cât posibilitatea de a comunica devine mai rapidă şi mai eficientă, cu atât trăirea sentimentelor se realizează mai dificil ! Pentru că VIRTUAL nu însemnează REAL !!  Noi, cei care am fost absorbiţi de mersul vieţii şi aduşi în faţa realităţii contemporane, nu putem să nu încercăm o cinstită nostalgie atunci când ne reamintim de emoţia cu care aşteptam poştaşul ! Răspunsul scris manual pe suport de hârtie la scrisoarea prin care tu îţi comunicasei gândurile şi trăirile ! Miracolul şi magia cuvântului scris ! Intimitatea comunicării între două persoane care simţeau la fel ! Nu exhibarea trăirii în spaţiul public şi virtual. Nu ascunderea sub pseudonime ! De altfel, genul  epistolar a făcut cândva epocă ! Celebrele "scrisori" ale lui Ion Ghica sunt adevărate enciclopedii.... O tempora !

Realizez că nu există cale de întoarcere şi că nu se mai poate fără să stăpâneşti tehnica IT....dar.....mi-e dor de comunicare directă....personală . Aş vrea să cred că "evoluţia" nu a dus la " involuţia" raporturilor fireşti între oameni, sub aspect afectiv, desigur, dar.. chiar şi într-o comunitate restrânsă, de felul acelor târguri patriarhale, tot mai mulţi par să se înstrăineze, să se însingureze, să se retragă în faţa unui ecran în loc să caute să se găsească pentru a comunica, cu căldura sufletului şi nicidecum prin intermediul posibilităţilor tehnicii de vârf ! Mare păcat !

Eu cred...

De Paşte
Mă simt, iar, copil.
Renaşte
În mine gândul subtil :
"Pastorul a devenit MIEL !"
Îmi strunesc, iar, durerea,
Mă afund în mister
Şi aştept Învierea
Promisă de EL !

În jur
S-a trezit totul la viaţă...
Fără cusur
Zambila podoaba-şi răsfaţă.
"Orice e viu vrea să trăiască !"
Ouăle încondeiate, roşii
(sau verzi) te-mbie să crezi
În ce-au crezut moşii...
Şi bine miroase a pască !

A revenit
Sărbătoarea cea mare ;
Ia a sosit
Clipa de înfiorare :
"A Înviat Domnul ! Cinstiţi-L popoare !"
S-a întrupat lumina cea lină
Şi moartea a călcat
Prin credinţă deplină...
"Eu cred în IUBIRE, eu cred în IERTARE !"

VIS

Am visat frumos, iubito,
Te-am visat pe tine, vie...
Eram împreună într-o
Clipă de euforie.

Erai ca pe-atunci, e-hei,
Plină de căldură,
Miroseai a flori de tei,
Aveai în obraji răsură

Şi-ai vorbit, cu voce joasă,
Doară vorbe de iubire...
Doamne, cât eşti de frumoasă,
Chiar şi-aşa...în amintire !

Dumitru Vasile Delceanu - "Răstignit pe frunză"

Profesorul Dumitru Vasile este un intelectual "tras din plugari", după propria  mărturisire cuprinsă într-una din poeziile sale. Robusteţea genelor sale, a rădăcinilor sale, adânc înfipte în tărâmul acelei lungi, înguste şi sărace văi a Călmăţuiului, i-a definit, desigur, nu numai caracterul ci şi comportamentul.Pregătirea sa pentru viaţă, instrucţia datorată sistemului educaţional dar, fără îndoială, silinţa autodidactă de a citi cu nesaţ şi fără de răgaz, de a fi cât de des în preajma cărţilor şi a se îmbăta de magia cuvântului scris l-au făcut să fie asemănător precursorilor săi teleormăneni Zaharia Stancu, Dimitrie Stelaru, Gala Galaction sau Marin Preda. Cu fiecare dintre aceştia el are nevăzute şi tainice raporturi de comunicare peste timp şi fire ceea ce, uneori, îl apropie, parcă, şi fizic de ei. Cu sau fără voinţa sa declarată, poetul, ajuns  pe un pisc al vârstei de unde poate scruta, detaşat, atât trecutul şi viitorul, dar mai cu seamă prezentul, pare să-şi fi creat o anume înfăţişare şi o anume atitudine încât privitorul să-l poată asocia, fără eforturi, cu eroii livreşti, de ce nu chiar cu Ilie Moromete. Dar poetul va contrazice această părere şi va declara că, de fapt, nu el ci tatăl său ar fi originalul Moromete ! Nu pentru a-l contrazice pe Marin Preda care l-a nemurit pe Călăraşu, ci pur şi simplu pentru că el se simte DAC, trăitor peren pe aceste meleaguri din ceaţa vremurilor şi îşi arogă dreptul de a se comporta în consecinţă şi în cunoştinţă de cauză. Ca atare, tatăl său, bunicul său, strămoşii săi, sunt cu toţii moromeţeni, deci teleormăneni, deci daci, deci adevăraţi stăpânitori ai locurilor unde veneticii, chiar dacă vor fi să fie, cine ştie cum, vreodată cel mult toleraţi, ei nu vor fi niciodată, cu adevărat, iubiţi. Dacă poetul Vasile Dumitru Delceanu a simţit nevoia să se destăinuie erga omnes, să facă cunoscute parte din gândurile, din trăirile sau din dorinţele sale, a făcut-o pentru a se mai uşura din când în când de povara crucii pe care o poartă, crucea sa fiind talentul înnăscut de a planta,  a îngriji, a cultiva şi a strânge cuvintele potrivite care să fie apoi dăruite, cu generozitate, cititorilor. Pentru că omul, Dumitru Vasile, nu este nici pe departe atât de darnic cu destăinuiri despre sine ca poetul. Nu este nici mizantrop, nici un timid, închis în sine, nici un arogant, dispreţuitor, nici un bătrân acru şi nemulţumit de tot şi toate.  Omul nu face prietenii uşoare şi de circumstanţă. Deşi stăpâneşte pe deplin cunoştinţe ample, din varii domenii şi este în posesia unui vocabular elevat, preferă să vorbească absolut numai cât trebuie, unde trebuie şi, mai ales, cu cine trebuie. Pare greu abordabil. Omul te studiază însă. Nu numai arta şi ştiinţa pedagogiei, respectiv amprenta profesiei, îl face să se manifeste aşa. Firea sa, mai ales, este cea care îi şi dirijează atitudinea. Mai în glumă, mai în serios,.....aţi văzut cum se comportă un câine lup sau un câine ciobănesc mioritic când merge cu stăpânul său pe lângă mirate-a-i ce alte rase sau corcituri pipernicite dotate doar cu capacitatea de face mai ales gălăgie ?!  Ei bine, conştient de puterea sa, demn şi stăpânit, câinele-lup se va face că nu le  băga în seamă dar, doamne-fereşte, de pielea aceluia care nu-şi va cunoaşte lungul....botului !! Mă va ierta, omul şi poate chiar poetul că mi-am permis o asemenea analogie, dar cum îl ştiu legat sufleteşte de "Haiduc", câinele credincios de la ţară, sper ca şi în acest caz umorul său robust să funcţioneze.
Cât priveşte relaţia poetului cu temele tangente simţirii religioase, aici am avut, deasemeni, revelaţia contopirii omului cu poetul. De ce spun aceasta, o spun pentru că omul, Dumitru Vasile Delceanu, nu mi s-a părut niciodată a fi acordat la criteriile obişnuite practicii ritului ortodox. Mai curând aş zice că între el şi Puterea Absolută ar fi acelaşi raport  ca cel dintre Voltaire şi Dumnezeu. Mă refer la cunoscuta butadă : "În ce relaţii vă aveţi cu Dumnezeu, Domnule Voltaire ?"   " Ne cunoaştem...dar....nu ne salutăm !!"
Pentru că Dumitru Vasile are despre Dumnezeire concepţia anceştrilor săi. El nu se comportă artificial, mergând sporadic la Biserică pentru a se arăta lumii că este creştin. Nu. El ştie, întocmai ca tatăl, ca bunicul, ca străbunicul, că tot ceea ce există pe lumea aceasta, ziua şi noaptea, vara şi iarna, soarele şi luna, frigul şi căldura, seceta şi grindina, toate, toate, florile, grâul şi porumbul, oile şi vacile, orătăniile din obor şi uliul din înălţimi, toate, toate, iubirea şi ura, admiraţia şi invidia, curajul şi laşitatea, prostia şi isteţimea, toate, toate, în fine, nimic, dar nimic nu este întâmplător. Şi toate sunt aşa cum le-am apucat ! Şi toate vrem să le menţinem aşa cum le-am apucat. Pentru a nu ne risipi. Pentru a fi aici, pe pământul unde trăim şi care acoperă oasele bătrânilor noştri. Oase care trebuie respectate. Pentru că sunt sfinte !! Şi trebuie să ne comportăm de aşa natură încât să nu ne fie frică de ruşine ! Simţul moral, simţul continuităţii, al tradiţiilor al recunoşterii unei ordini universale, perene şi atot cuprinzătoare, simţul datoriei şi al jertfei este RELIGIA practicată de generaţiile de daci trăitori pe aceste meleaguri. La această Religie îl simt ancorat pe poet şi faptul că ne-am găsit odinioară într-un anume cimitir este încă o dovadă a necesităţii de a ne respectă înaintaşii. Că poetul este fiu al naturii locurilor sale natale o confirmă o parte însemnată a creaţiei sale lirice, că este urmaşul anceştrilor săi şi că practică o anume religie specială o confirmă "Răstignirea sa pe frunză". Frunză care moare pentru a reînvia, poetul urmând astfel să-şi asigure nemurirea sufletului său sensibil, cu preţul suportării crucificării prin trăire.

O durere ascunsă

Mama mea cânta îngereşte ;
Ce păcat ! N-am putut s-o ascult....
A rămas în glia zmulsă hoţeşte
Şi acest rapt mă doare mai mult.

N-am avut parte de basme,
Copil ce am fost, cu părul bălai ;
Din acel tărâm, încercat de cazne,
Am plecat ca pribeag, cu tristul alai.

Am lăsat urmă de lacrimi şi dor
Ş-am ajuns tot în al Ţării pământ.
N-aş vrea să cred că iluziile mor
Dar....nu mai ştiu de al mamei mormânt.

Au trecut ani în şir ; s-au schimbat şi domnii,
Dar, cum nu-şi poate uita matrozul corabia,
Tot aşa mai doresc să te am, să-mi revii,
Sfânt pământ, mama mea.....Basarabia !

Despre sângele slav

Acolo, în acea Basarabie cotropită
A fost natural ca vreun Ataman
Să fii pus ochii pe vreo străbunică
Răstignind-o apoi, cu sârg, pe-un divan.

Şi-au trecut ani, dar blestemul de sânge
A ros neştiut, profund şi viclean ;
Nu m-a durut, nu am a mă plânge,
Dar doi, în profunduri, trăiesc simultan.

Zic că ce-i bun în biata-mi fiinţă,
Nevoia de cânt, de viers şi culoare,
Mi-a dat-o Larissa, cu bună credinţă,
La ultimul supt, înainte de marea-i plecare.

N-a ştiut, biata, că prin sânge şi lapte,
M-a făcut, mai apoi, să devin
Doar gonaci spre zări depărtate,
Poate nepot lui Serioja Esenin !

Căci de-aceea iubesc necuprinsul,
Câmpia întinsă, cu cerul înalt,
Şi vuietul mării, ş-al brazilor plânsul
Şi cuiburi de vulturi pe stânci de bazalt.

N-am stare în sine. Nu-mi place în ţarc.
Faci treabă cu mine de poţi să pricepi
Nevoia săgeţii să scape din arc,
Nevoi de-a vâna vise pe caii sirepi.

Ah,Serghei, cum ai ştiut bine
Că numai un Rus e-n stare să bea
Până se face frate cu tine
Ş-apoi, fără rosturi, viaţa să-ţi ia.

Trezindu-se, tot el e în stare, apoi,
Să se ducă paşnic spre greaua osândă,
Tânjind numai după beţiile-n doi
Când călăul îi pune laţul la grindă.

Căci şi tu, Serioja, bunule, străbune,
Ai ars ca o torţă, nu te-ai ocrotit ;
Ai plâns, cu durere, pe bătrânul câine
Şi acea Iubire, fără de sfârşit.

Vâna aceasta tare, neam imprevizibil,
A dat şi măsura că-i sentimental,
Că-i duios şi tandru, chiar când e posibil
Ca marea iubire să n-aibă final.

Iar, la urma urmei, mă întreb şi eu,
Când vom fi nisipuri, oare cin-să ştie :
"Cum poate iubi un derbedeu
Şi cât poate de supus să-ţi fie !?"


n.a. : Evident, ultimele două versuri sunt ale lui Esenin !