Despre sângele slav

Acolo, în acea Basarabie cotropită
A fost natural ca vreun Ataman
Să fii pus ochii pe vreo străbunică
Răstignind-o apoi, cu sârg, pe-un divan.

Şi-au trecut ani, dar blestemul de sânge
A ros neştiut, profund şi viclean ;
Nu m-a durut, nu am a mă plânge,
Dar doi, în profunduri, trăiesc simultan.

Zic că ce-i bun în biata-mi fiinţă,
Nevoia de cânt, de viers şi culoare,
Mi-a dat-o Larissa, cu bună credinţă,
La ultimul supt, înainte de marea-i plecare.

N-a ştiut, biata, că prin sânge şi lapte,
M-a făcut, mai apoi, să devin
Doar gonaci spre zări depărtate,
Poate nepot lui Serioja Esenin !

Căci de-aceea iubesc necuprinsul,
Câmpia întinsă, cu cerul înalt,
Şi vuietul mării, ş-al brazilor plânsul
Şi cuiburi de vulturi pe stânci de bazalt.

N-am stare în sine. Nu-mi place în ţarc.
Faci treabă cu mine de poţi să pricepi
Nevoia săgeţii să scape din arc,
Nevoi de-a vâna vise pe caii sirepi.

Ah,Serghei, cum ai ştiut bine
Că numai un Rus e-n stare să bea
Până se face frate cu tine
Ş-apoi, fără rosturi, viaţa să-ţi ia.

Trezindu-se, tot el e în stare, apoi,
Să se ducă paşnic spre greaua osândă,
Tânjind numai după beţiile-n doi
Când călăul îi pune laţul la grindă.

Căci şi tu, Serioja, bunule, străbune,
Ai ars ca o torţă, nu te-ai ocrotit ;
Ai plâns, cu durere, pe bătrânul câine
Şi acea Iubire, fără de sfârşit.

Vâna aceasta tare, neam imprevizibil,
A dat şi măsura că-i sentimental,
Că-i duios şi tandru, chiar când e posibil
Ca marea iubire să n-aibă final.

Iar, la urma urmei, mă întreb şi eu,
Când vom fi nisipuri, oare cin-să ştie :
"Cum poate iubi un derbedeu
Şi cât poate de supus să-ţi fie !?"


n.a. : Evident, ultimele două versuri sunt ale lui Esenin !