Momentul Eu-lui propriu

                                             NOTE DE LECTURĂ

          Am primit recent, de la un bun amic, un volum de poezie. Amicul, publicist recunoscut, critic literar şi muzical redutabil, m-a rugat să citesc pre şi postfaţa volumului abia după ce voi fi luat cunoştinţă de conţinut pentru ca nu care cumva să fiu influenţat atunci când îmi voi exprima părerea care mi se şi cerea. Aşa am şi făcut, mai ales că aşa o şi cam fac îndeobşte.
          Ce să zic ? Hai să mă fac că nu cunosc persoana care a scris cartea, că nu-i ştiu ocupaţia, vârsta, preocupările, ba nici chiar sexul şi să pornim de la titlul incitant :

                                 " MOMENTUL  EU-LUI  PROPRIU" !

           Eii ! Nu-i aşa că trezeşte interes ? Ce-o fi, frate, cu "EU-l" ăsta ? Ce-o avea el atât de  "PROPRIU" faţă de "eu-l" meu sau alte....Eu-ri ?!! Şi, mai ales, ce se poate întâmpla cu el la un anume "MOMENT" .
           Şi am pornit să frunzăresc cartea.....Mie aşa îmi place : După ce o cântăresc în mână, după ce îmi satur ochii de noutatea desenelor de pe copertă, după ce îmi satisfac senzaţia aproape perversă de a mirosi foile proaspăt ieşite de sub tipar, după ce mă uit, fugitiv, la caracterele literelor şi la calitatea hârtiei, tot în fugă şi la tabla de materii, respectiv la  titlurile poeziilor, care, între noi fie vorba, contează teribil, ei, abia după aceea  încep să citesc.... câte o strofă de aici, câte un vers de colo, mă îmbăt de inedit şi mă înfiorez de frumos.  Vaai, nici nu ştiţi ce pierdeţi, dragi cititori "on-line" şi pătrunşi de IT, dacă renunţaţi definitiv la magia cuvântului tipărit. Să sperăm că generaţia Gutenberg nu va dispare curând sau nu va fi, Doamne-fereşte, ..."dilită"...( prin acţionarea, desigur, a tastei DELETE  !!)
            Revin apoi, o iau de la capăt, poezie cu poezie. Asta înseamnă panoramare. Am survolat, cum s-ar zice arealul de subiecte propuse de către autor. Iar revin, iar o iau de la capăt. Prima poezie. Strofă cu strofă, vers cu vers. Următoarea...tot aşa. Şi tot aşa, până când am parcurs ultima poezie, am închis cartea, am căzut pe gânduri.....am stat, am tot stat....am reflectat ( prima impresie uneori poate fi ca primul uper-cut primit într-o luptă decisivă ), m-am recules şi....hai, din nou, la o lectură atentă, şi mai atentă.
            Eu nu am o pregătire de specialitate în domeniu. Pot comite erori grosolane dacă m-aş încumeta să tratez lucrarea de faţă cu mijloacele unui critic literar. Nici nu le cunosc în profunzime. De aceea nici nu am să încerc să încadrez volumul într-un anumit gen sau curent literar, să fac caz de construcţii de versuri împerecheate sau îmbrăţişate, de proozodie, sau de mesaje sau trăiri absconse, chestii care-l fac, uneori, pe autor să rămână, chipurile, dator criticului  şi să-i mulţumească pentru că acesta i le-ar fi relevat !
            Nu. Eu sunt doar un cititor împătimit care,de peste 65 de ani, nu concepe să treacă o zi fără de lectură. În special beletristică.  Când nu am noutăţi, recitesc. Şi o fac, de fiecare dată, cu emoţia primară. Am, ca atare, experienţă şi acumulări în această calitate. Dar.....n-am rezistat tentaţiilor şi m-am apucat şi eu să-mi aştern pe hârtie gânduri, trăiri, vise,amintiri....astfel încât am ajuns să figurez şi în DICŢIONARUL SCRIITORILOR BRĂILENI. De !, fiecare cu păcatele lui !
            Ei ! Am închis cartea şi mi-am zis : " Oare, dacă aş fi găsit eu un anume carnet care să fi conţinut poeziile abia citite şi din acel carnet nu s-ar fi putut afla cine este autorul, tot aşa m-aş fi comportat ?"
            Pentru că....şi acum abia vă dezvălui SURPRIZA : volumul este O P E R A unei fiinţe minore. Minore prin vârstă ! Este chiar fiica amicului meu, se numeşte   I R I N A    A N G H E L  şi este elevă în clasa a VII-a !!!
             Poezia Irinei, în schimb, nu are vârstă ! Ceva, ceva se întâmplă cu cei ce ne urmează. Categoric.
             Hai să lăsăm motivaţia legată de instrucţie şi instrucţia legată de progresul ştiinţelor. Nu cantitatea de informaţie şi facilitatea cu care ea ajunge la îndemâna celor interesaţi poate contribui esenţial la spiritualitate. Nici vorbă. Desigur că genele au rolul şi rostul lor în formarea intelectului şi nu numai. Dar fiorul poetic ? Pot ambii bunici paterni, ca filologi , ca oameni care au format plămada umană, care au instruit generaţii după generaţii în spiritul umanist şi al dragostei pentru cultură să se simtă "autori morali" ai "isprăvilor poetice" ale nepoatei ? Mă îndoiesc că ar admite ipoteza. Pot părinţii , ca medici remarcabili, ca intelectuali de marcă, să-şi afirme contribuţia  la formarea orizontului poetic personal al autoarei ? Mă îndoiesc că ar face-o. Este adevărat că Irinei i s-a inoculat, de la o vârstă fragedă, gustul pentru frumos. A trăit în lumea muzicii de calitate şi a lecturilor potrivite, dintotdeauna. A fost urmărită, îndrumată şi încurajată. I s-au recunoscut exact acele capacităţi spre care ea avea o aplecare naturală. A obţinut succese notorii, încă de la grădiniţă. Este laureată a unor concursuri de muzică şi de literatură. Şi.....acestea  sunt abia zorile !!
              Dar, pentru ca să pot să susţin afirmaţia anterioară, în sensul perenităţii şi atemporalităţii scrierilor autoarei, trebuie să subliniez că acestea nu ar fi fost posibile decât în condiţia în care  Irinei  i s-ar fi revelat Îngerul !  CREAŢIA nu poate aparţine decât CREATORULUI ! Şi Acesta lucrează prin mijloace uneori surprinzătoare, necunoscute sau nebănuite. Alesul sau aleasa Sa este INSPIRATĂ !  Abia atunci apar  opere sau lucrări, uneori nepieritoare. Cel care le înfăptuieşte este AUTOR !  Irina Anghel este autoare !
              De aceea vârsta ei nu are relevanţă. Ea scrie ce simte şi comunică trăirile sale cu o uşurinţă de neexplicat emoţionând cititorii de toate vârstele.
              Lirica sa nu este, aşa cum s-ar părea, la o lectură neatentă, o poezie erotică. Poate că nici, exclusiv,  o poezie despre Iubire. Iubirea este un substantiv apt pentru a primi plural. Iubirile pot fi multe şi diferite. DRAGOSTEA, însă, este unică ! A o pune la plural mi se pare o disonanţă. Nu mi-ar suna bine.
              Desigur, unele dintre poezii par a fi adresate unei Iubiri neîmplinite sau care nu ar fi meritat reciprocitate totală. Dar, sper să nu mă înşel, Irina ne întinde o cursă şi ne face să ne credem părtaşi ai unor sentimente lezate de o lipsă de reciprocitate în desfăşurarea acelor atât de frumoase ( şi..Doamne..atât de îndepărtate pentru mine ) poveşti de iubire incipientă, de emoţii juvenile, de petale de mac sau de puf de păpădie. Nuuu! Irina are un plan cu bătaie mult mai lungă ! Este chiar de remarcat că majoritatea poeziilor sale par a fi concepute de o persoană asexuată ( ca îngerii, după Andrei Pleşu, spre exemplu) de vreme ce acele poezii nu-şi scad deloc, dar chiar deloc,calitatea  în situaţia în care s-ar înlocui genul feminin cu cel masculin al eroinei puse să-şi dezvăluie simţirea.
              Irina scrie despre DRAGOSTE dar o face de parcă ar trata sintagma în manieră filozofică. Mă înfior la gândul că o persoană la vârsta ei şi cu experienţa de viaţă normală pe care a trăit-o până acum ar putea să o facă deliberat. Aş prefera să cred că "îngerul a strigat !" . Pentru că altfel s-ar putea vorbi despre o genialitate ( care genii se ştiu că nu au vârstă !) iar acest lucru chiar că nu ştiu dacă ar fi de pus în discuţie.
              Vocabularul amplu al autoarei, lexicul folosit pentru a îmbrăca idei de o profunzime nebănuită nu este propriu oricui. Mai cu seamă la vârsta poetei. Dar esenţa mesajelor transmise este cu siguranţă " erga omnes " ! Dar, atenţie !!, mesajele par a fi adresate mai ale adulţilor !!Celor ce au o bogată experienţă de viaţă, trăiri complexe, suferinţe şi bucurii multiple, celor ce au înfruntat sau au de înfruntat VIAŢA, aşa cum este ea şi nicidecum aşa cum ar fi putut să şi-o reprezinte, chiar prin lecturi bogate, o fiinţă de 14 ani !
               Păi, credeţi că poeta, care este " o lacrimă pe geana unui Dumnezeu " ( "Uităm..." , pag. 15) poate fără intervenţie Divină să afirme nonşalant că : " Ne e teamă să recunoaştem că ne-am pierdut ! " ( ibidem) ?
               "Să urlăm !", ne spune Irina, în aceiaşi poezie. Să urlăm şi să nu ne mai ascundem după minciună, după falsitate, după ipocrizie. Să redevenim oameni oneşti şi să căutăm Adevărul ! Pentru că altfel, când...:"Noaptea moare sub foc şi lumină..." ...nimeni nu va vedea  cum "Crucea s-a arătat în foc!" ( Sfânt, pag.31)
               "Eu...sunt doar umbra mea / Lumea mea, acum, e închisă/..." (Momentul eu-lui propriu, pag.55)
dar ( Se aude , pag.61 ) se aude că va veni ,în curând, primăvara şi că omul  va compune doar vers de iubire, că va pluti pe frunze de nufăr, că va visa din nou, cu ochii la soare şi că va crede din nou în NEMURIRE !!
               Poezia Irinei Anghel nu este descurajantă, nu este pesimistă de vreme ce chiar în (Atingerea întunericului" , pag.63) condiţii de îndepărtare ea simte "răsuflarea prin gând" , simte îmbrăţişarea şi ştie că mâna sa este " în cuibul inimii" celui ce o merită.
               Ea ştie ce-i " dincolo de gard" şi că sunt inimi care au bătut şi care vor mai bate chiar atunci când "orizontul este restrâns" (Casă la ţară, pag.37)
               Irina Anghel  este doar EA....."Înconjurată de curioşi. / Ce contează ! / Eu scriu, /Eu las urme ude.../Eu sunt o nebună, / Eu strig : "je t'aime" !/La mine se uită toţi, / EU SUNT CEA FERICITĂ....
               Draga mea Irinucă, nu numai tu eşti fericită ! Ne-ai făcut şi pe noi fericiţi, pe toţi cei ce am ajuns să-ţi citim versurile! Îţi urez să rămâi mereu copil în sufleţelul tău pentru că numai astfel vei mai răspândi mărgăritare izvorâte din mintea ta cea bogată şi incredibil de matură.
               Felicitări pentru aniversarea celor 14 ani ! LA MULŢI ANI !

                                                       Valeriu Ion Găgiulescu
             
           
         
         
         
         
     

             

             
           

Chipuri de piatră

 

                           Noi nu am fost popoare migratoare ;
                           Născuţi am fost pe-acest pământ fertil.
                           Noi eram Dacii, ce-aruncau săgeţi în soare
                           Şi gazde-am fost  Ovidiului-n-exil !

                           Primind, noi, dreapta - sfânta învăţătură -
                           Direct de la Alesul, "cel dintâi chemat",
                           Creştini ne aflară (cu mir şi scriptură)
                           Cei care, mai apoi, ne-au romanizat.

                           Şi când pe aicea, în cest colţ de ţară,
                           Ţinut-am noi pieptul la puhoi păgân,
                           Şi azi, cu putere, simt că mă-nfioară
                           Gândul şi mândria de a fi Român !
 
                           Şi-auzind cum unii, pe nedrept acuma,
                           Ne confundă neamul cu cel de ţigani  :
                           "Să se ducă-n...Roma! Să vază Columna !
                           Să ne vază-n piatra cea de mii de ani ! "

         
                         

REFERENDUM

                                   


                  În vremea "micului Paris"
                  Frumoasa noastră ţară
                  Nu cunoscuse (nici în vis)
                  O dictatură proletară

                  Trăiau, pe-atunci, în demnitate
                  Cu rosturi bine orânduite,
                  Români şi alte naţii-aflate
                  Între hotarele-ntregite.

                  Şi averea lor era avere ;
                  Şi vorba, vorbă. Faptul, fapt.
                  Nu se-aşteptau ca, prin putere,
                  Tot ce-au avut să fie rapt.

                  S-au dat, în loc, lozinci şi ură
                  Şi iluzii de egalitate ;
                  "Lupta de clasă" a fost dură
                  Iar Dreptul-nvind de nedreptate

                   O noapte adâncă a căzut
                  Pe crez şi gând. Şi pe icoane.
                   Şi cinci decenii au durut
                  În străfundurile umane.

                  Cuprins de dor (şi de idei măreţe)
                  Mă-ntreb ,acu' : "Oare se poate
                  Ca neamul meu să vrea să-nveţe
                  S-o ducă, iar, în....Maiestate ?!"

PREELECTORALĂ

                            N-a trecut foarte mult de când se spunea  :
                            "Meşter cârmaciul....mândră corabia !"
                            Nu mai e printre noi acel cunoscut bard
                            Ce-a poleit copastia cu gros strat de fard.

                            A pierit, în furtună, al navei cârmaci....
                            Şi din resturi de navă se-ntocmiră, dibaci,
                            Plute mari...plute mici ce, pe-al vieţii ocean,
                            Se tot zbat, de atunci, să atingă-un liman.

                            Toţi au "tras".Dar n-au tras uniform, cu un rost ;
                            Cei mai noi se-mpiedică de cei ce au fost.....
                            Sunt unii ce-au sperat viitorul mai roz
                            Punând la timonă pe-un oarecare matroz

                             Mă gândesc, mai mereu : "Este scris undeva
                            Să ne zbatem în valuri, să plutim tot aşa ?!
                            N-am putea s-acostăm la un ţărm, liniştiţi ?
                            Nu vedeţi, oameni buni, că suntem istoviţi ?!"

Pentru CURIERUL GINTA LATINĂ Iaşi

                    Stimate domnule redactor Ioan Ilaş,

       Mă numesc Valeriu Ion Găgiulescu, avocat pensionar din Turnu Măgurele. Prin alianţă, încă din 1942, am devenit nepotul domnului doctor Vlad Bejan întrucât mama mea adoptivă era vară primară cu domnia sa. Am luat foarte târziu, din păcate şi inexplicabil, o legătură care s-a materializat printr-un schimb de scrisori cu unchiul meu, căruia i-am mai trimis şi câteva din volumele mele publicate. În aceste împrejurări, cu siguranţă, a fost posibil să constat, cu mare bucurie, că una dintre poeziile mele a şi fost publicată în numărul anterior al acestei prestigioase reviste. Evident, n-am întârziat să aduc mulţumiri atât unchiului cât şi colegului dvs. , domnului profesor Ioan Răducea.
       Azi am primit şi nr.3/2011 din revistă şi doresc să vă declar intenţia de a mă abona pentru numerele ce vor urma. Ca atare, vă rog, respectuos, să-mi comunicaţi modalitatea de plată.
       În speranţa că, eventual, colectivul redacţional va găsi cu cale că unele dintre gândurile mele fie ele versuri sau eseuri ar putea să merite să fie împărtăşite şi altora, îndrăznesc să vă comunic  următoarele :


                          LA  CRUCEA  EROILOR

                   Oare de ce ni se umezesc ochii aici,
                   Glasul se frânge şi nodul e-n gât ?
                   Doar n-am vorbit decât de bunici,
                   Cum au plecat ei la Oaste....şi-atât.

                    Am aflat c-au plecat de la coasă
                    Când s-au dus să moară puţin ;
                    Nu au vrut, iar clipa cea nemiloasă
                    Pentru ei s-a numit "implacabil destin"

                    N-au ştiut c-au să fie, acolo, eroi.....
                    "Înainte !", le-a zis comandantul ;
                    Au ţâşnit...s-au bătut...au căzut amândoi
                    Şi cu cald sânge semnară asaltul.

                    Lângă ei au luptat camarazi ,
                    Tot oşteni cu îndârjit sânge rece;
                    Să priceapă oricine( şi ieri ca şi azi)
                    Că-n acest mod..."Pe aici, nu se trece !"

Continuare....."Despre democraţie !"

          Evident, Istoria şi-a urmat cursul dar, pentru respectarea ADEVĂRULUI, nu se vor putea şterge dintre filele ei nici acei 80 de ani de Monarhie, nici următorii ani de Republică, cu toate cele bune şi rele ce s-au petrecut în răstimp.
         Tot Istoria va fi aceea ca re va decide asupra soartei acestui biet popor aflat, din nefericire, prea des în calea celor puternici, la răscruce de vremuri şi pofte.
         Oricare observator de bună credinţă nu va putea, însă, să ignore faptul că ţara noastră a căpătat valenţe europene, organizare statală, administraţie temeinică, viaţă socială, culturală şi politică de un prestigiu recunoscut pe plan internaţional doar de când a început să fie condusă de un MONARH ! Regele Carol I, întemeietorul Casei Regale a României a semnat astfel actul de naştere al României moderne. Numele  Regelui Ferdinand I,
cel Loial, nu va putea fi desprins de Marea Unire, de România "dodoloaţă" şi de emulaţia ce a cuoriun toate compartimentele vieţii sociale. Realizările României, consemnate în Marea Enciclopedie din 1938, adică ale României conduse de Regele Carol al II-lea, nu au putut să fie ignorate nici de către cei ce conduceau  ţara, un deceniu mai apoi, fiind preluate, ca termene de referinţă, în varii lucrări de specialitate. În fine, domniile frământate ale Majestăţii Sale Regelui Mihai I au lăsat, de asemeni, urmele cunoscute, realizările fiind, din păcate, controversate, mai ales că interesele "republicanilor", în condiţiile cerute de epocă, trebuiau să conducă la minimalizarea, până aproape de anulare, a oricărui aspect pozitiv.
        Alături de mulţi concetăţeni, mi-am închipuit că evenimentele din decembrie 1989 vor face ca România să capete o altă înfăţişare, ca multe să revină la o anume normalitate, ca ţara să-şi poată redobândi locul onorant pe care îl ocupase antebelic, pe vremea când i se spunea "Belgia Orientului" iar Bucureştiului i se zicea "Micul Paris".
        N-a fost să fie aşa iar mare parte din populaţie a şi priceput, cu regret, de ce n-a fost să fie !
        Dar..... ca în anul de graţie 2011, să afli din media că şeful statului, PREŞEDINTELE REPUBLICII,
poate să se exprime de o asemenea manieră faţă de o ISTORIE VIE, faţă de Majestatea Sa, Regele Românilor, ei,  asta este deja prea mult !
        Să afirmi tu, persoana oficială de cel mai înalt grad, tu, care eşti, de fapt, doar rezultatul unor urne, tu, care ne reprezinţi în lume, că Regele şi-ar fi trădat ţara, ei bine, această conduită nu poate să fie decât demonstraţia cea mai elocventă a faptului că nu în toate situaţiile DEMOCRAŢIA este cea mai fericită formă de guvernământ.
        Păi, dacă o democraţie poate propulsa în fruntea statului astfel de persoane, oameni care, cu bună ştiinţă, de la cea mai înaltă tribună, pot afirma, în dispreţul oricăror realităţi, istoriceşte dovedite, păreri personale de natură să lezeze, chiar şi pe plan diplomatic, numai, interesele generale, ei bine, atunci vă rog să-mi daţi voie să am reticenţe cu privire la binefacerile unui asemenea sistem de guvernământ.
        Este un lucru comun faptul că o monarhie ereditară şi constituţională previne  riscul de a fi adus la conducerea statului o persoană despre care nu se poate şti cum va acţiona în asemenea calitate, tocmai pentru simplul fapt că monarhul, încă de la o vârstă fragedă, este educat să domnească ! REGELE DOMNEŞTE , NU GUVERNEAZĂ ! Şi va şti să facă acest lucru pentru că îi este destinat prin origine şi educaţie să o facă !
        Cele mai stabile ţări europene sunt monarhii. Exemplul Marii Britanii este edificator.
         Mi se va imputa că ignor Franţa sau Germania ! Să nu uităm, însă, că ambele ţări au fost nu numai regate ci chiar imperii. Şi să nu uităm că educaţia civică a poporelor respective s-a făcut în timp istoric, mult înainte ca ele să devină republici. Populaţia lor cultivă  istoria, tradiţiile şi gloria trecutului şi nu-şi bate joc de înaintaşi.
         Despre Statele Unite ale Americii nu am prea multe de comentat. Aceste fost colonii ale Coroanei Britanice au o istorie relativ scurtă. Să nu uităm că n-au trecut decât cel mult 150 de ani de când legea se impunea, pe acele meleaguri, cu Colt-ul în mână ! Nivelul economic la care a ajuns acest popor eterogen şi puterea pe care o exercită la nivel mondial sunt elemente definitorii şi de neignorat dar, hai să o recunoaştem, chiar şi lui Grace Kelly nu i-a displăcut să devină principesă de Monaco !
         Revenind la stupoarea cu care am recepţionat discursul preşedintelui meu, ca român verde ce mă aflu, nu pot să închei decât zicându-i ( în gând, de, tot ca românul imparţial) : "Cine te-a pus, băi, pe tine aici ?"
        Iar......Nenea Iancu, ricanând, va replica, în locul adrisantului cunoscut :  "BOBORUL !!"
        Tac şi înghit ! Asta-i DEMOCRAŢIA ROMÂNEASCĂ !

Despre ....democraţie !

          De câte ori vine vorba despre sentimentele republicane "seculare" ale unora dintre conaţionalii mei, nu pot să nu mă reîntorc cu gândul, involuntar, la Nenea Iancu şi la modalitatea prin care acesta a ironizat celebra "Republică" de la Ploieşti .
          Păi....hai să fim serioşi ! Românii republicani din convingere ??!! În condiţiile în care ISTORIA ne relatează o cu totul altă situaţiune ?!
          Pe vremea când Herodot îi numea pe geţi ca fiind "cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci", Darius I - regele Persiei- tocmai înregistra nereuşita sa expediţie de la nord de Istru. Era anul 514 î.e.n. Cei care ţineau piept năvălitorilor, pe aceste meleaguri, aveau organizare tribală. Aveau CĂPETENII. Una dintre ele, spre exemplu, se numea Dromihete şi acesta cam avea obiceiul să-l tot bată pe vecinul Lisimah, până când s-au încuscrit şi au restabilit frontiera pe Dunăre. Era anul 292 î.e.n iar povestea a spus-o Diodor din Sicilia.
          Mai târziu, Imperiul Roman cucereşte Peninsula Balcanică şi înfrânge puterea macedonenilor. Încep confruntări militare cu dacii, de la nord de Dunăre. Nici aceştia, ca să vezi, nu au fost vreodată organizaţi într-o formă republicană. Burebista, Dicomes, Scorillo, Decebal....nu au fost preşedinţi ! Ei erau REGI ! Primii numiţi astfel pe aici, pe la noi.
          După o vreme mai lungă, către finele secolului al X-lea, încheindu-se procesul de etnogeneză al limbii şi poporului român, aflăm din cronica "Gesta Hungarorum" despre existenţa unor anume Gelu, Glad sau Menomorut. Nici aceştia se pare că nu puteau să fie preşedinţi de vreme ce conduceau DUCATE !
         Ce să mai vorbim atunci despre fraţii Petru şi Asan sau despre urmaşul lor Ioniţă "Caloianul", care nici măcar nu s-au mulţumit să fie regi ?! Ei întemeiaseră un IMPERIU , e drept...româno-bulgar, pe la 1185 !
         În fine, Diploma Ioaniţilor, de la 1247, dată de Bela al IV-lea al Ungariei, ne vorbeşte despre VOIEVOZII Litovoi şi Seneslau, care conduceau formaţiuni statale româneşti. Formaţiuni unificate de către Basarab I ( 1310- 1353) sub denumirea de Ţara Românească !
         De atunci şi până la UNIREA de sub Cuza Vodă tot DOMNITORI au urcat pe tronul acestei ţări. Cu numele de Mircea, de Vlad, de Mihai, de Radu.....Niciodată preşedinţi !  La fel şi în Moldova, începând cu legendarul Dragoş Vodă, cu Bogdan I Descălecătorul, cu Alexandru cel Bun, cu Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Vasile Lupu.....
         Şi atunci ?????
         Cum se mai poate susţine azi  aberaţia că românii ar fi avut, de secole, sentimente republicane ?
         Tocmai românii care, prin excelenţă, sunt de structură individualistă ! Românul nu are sentiment gregar. El nu se simte bine în colectivitate. Nu se realizează. Îmi place să cred despre modul de gândire al românului că : ..." binele meu şi binele tău pot însemna binele nostru.Împreună vom reuşi mai bine, dar....fiecare pentru sine, mai întâi !"
          În context, actul "revoluţionar" de la 30 decembrie 1947, prin care România devenea Republică....,aşa cum o cerea "de secole" poporul ,.. nu poate fi considerat decât tocmai o enormă manifestare de dispreţ  faţă de sentimentele reale ale naţiunii pentru simplul motiv că aceasta nu a fost chemată să se pronunţe, eventual pe calea unui referendum. Actul abdicării în sine este, fără vreo putinţă de tăgadă, NUL DE DREPT, întrucât este de notorietate că voinţa Majestăţii Sale Regelui Mihai I al României a fost viciată sub imperiul unui şantaj explicit şi sub protecţia  implicită a unei  anume forţe militare care, cu cinism, s-a declarat imparţială şi care a
ţinut să aplaude......voinţa  masselor largi populare, de la oraşe şi sate !!