Se zice că până şi drumul spre Iad ar fi pavat cu bune intenţii ! Desigur, zicala are ascuţişul îndreptat, în special, către cei care îşi tot propun să facă faptele cele bune şi, din varii motive, tot nu reuşesc. Ei bine, dar atunci, drumul spre Rai oare cu ce o fi pavat ?! Eu cred că nu poate fi pavat decât cu SUFLETE . Cu suflete alese, bun înţeles. Mă aflu printre fericiţii care, în cursul desfăşurării firului existenţei au întâlnit asemenea pietre rare. Una dintre ele, una dintre "Pietrele Doamnei", se numeşte Ion. Patronimic scump unui popor ortodox, creştinat cu mult înainte de a fi fost "colonizat" de către expediţionarii trimişi de conaţionalii primului Papă crucificat ! Ioan, ultima mare personalitate a Vechiului Testament şi, totodată, prima mare personalitate a Noului Testament. Ioan, înainte mergătorul şi vestitorul Timpului Nou ! Graţia Divină şi fericita alegere a părinţilor săi, în clipa în care s-au decis să-şi boteze astfel urmaşul, l-au înzestrat pe acest ION cu haruri.
Aşa încât, cel care, în 2005, ne-a convins că O VIAŢĂ PRIVITĂ DIN BALCON nu este o viaţă oarecare ci numai viaţa dăruită locului de baştină, a locului de acasă, "pe prispa cu miros de dalbe şi muşcate, în mireasma busuiocului din aghiasma de sub candela copilăriei, mereu aprinsă, aşezată sub icoana Maicii Domnului, demonstrează, fără dar şi poate, că este plin de har. Principalul har al profesorului Ion C. Hiru este devotamentul fără de margini pentru locul său de naştere, DOMNEŞTI, sat în istorie, viitor oraş, localitate binecuvântată de Dumnezeu, "picior de plai", ţinut al muşcelelor ocrotite de steiurile Făgăraşilor, localitate aflată " ad mediam" între cele două vechi Scaune Domneşti ale Basarabilor, Curtea de Argeş şi Câmpulung Muscel.
Sunt oameni care îşi doresc şi oameni care înfăptuiesc. Ion C. Hiru este un ales. El a înfăptuit multe dintre cele ce şi-a dorit. În primul rând, şi-a ales o carieră de dascăl pentru a dărui, în mod calificat, din ştiinţa sa şi din prea plinul inimii sale, cunoaşterea corectă a limbii şi literaturii româneşti. Cartea pentru învăţarea gramaticii "Limba noastră cea română", publicată în 2008, la Iaşi, cât şi cele "500 de erori de exprimare" (lucrare în colaborare cu Dl.Silviu Constantinescu) sunt doar două exemple....tipărite ! Căci opera sa de răspândirea ştiinţei şi culturii a început cu mult mai înainte şi a ţinut, practic, toată viaţa sa profesională. Căci a fi cândva director de Cămin Cultural nu este o treabă oarecare, dacă vrei să o faci aşa cum trebuie. Şi Profesorul a demonstrat cum se face această activitate, chiar în condiţiile în care "Cultura" părea să fie "impusă" !! Rezultatele au fost pe măsură, după cum dovedesc chiar publicaţiile acelor timpuri. Dar ca să faci să fie VIE, funcţională, o Fundaţie culturală în vremurile contemporane, vremuri în care valorile perene ale artei şi culturii par sufocate de goana nesăbuită după valorile materiale, după câştigul obţinut cu orice preţ şi prin orice mijloace, de cele mai multe ori cel puţin ilicite, când sensibilităţi şi trăiri autentice sunt copleşite de marasmul triumfalist al nonvalorilor, ei bine, ca să aduni în jurul tău persoane şi personalităţi şi să deschizi conaţionalilor calea către exprimarea, la un nivel înalt, a ideilor şi idealurilor, prin editarea unei publicaţii VII, a unei Reviste prestigioase ,pentru a face ca Domneşti-ul să fie un real focar de cultură, nu este la îndemâna oricui. Dinamic, ardent, cu o nedisimulată dorinţă de a cunoaşte oameni noi, oameni cărora să le împărtăşească din gândurile sale, din aspiraţiile sale, oameni cărora să le facă cunoscut, în deosebi, Domneştiul şi Domnişanii, profesorul Hiru mi-a apărut în viaţă printr-o fericită împrejurare, fiindu-i prezentat de un prieten comun, pictorul Aurel Ioan Gârjoabă. Aflând de la acesta că eu am scris un roman a cărui acţiune se desfăşura şi la Nucşoara, Ion C.Hiru nu a ezitat nici un moment pentru a-mi propune să "lansez" lucrarea la Domneşti. Minunea s-a petrecut în zi mare, de Înălţare, la 17 mai 2007 . De atunci, am revenit ,de câte ori am avut ocazia, iar cuvintele sunt palide pentru a descrie felul în care m-am simţit în mijlocul concetăţenilor săi. Am păstrat oarece legături şi, relativ recent, profesorul mi-a destăinuit că are de gând să scrie o carte despre "români uitaţi sub vremuri". Mi s-a părut o temă originală, atractivă, ba chiar mi-am propus să-i trimit şi eu ceva subiecte. Până să mă decid, până să le caut....uite : ieri am primit volumul gata tipărit ! Ăsta e personajul, dom'le ! Acesta este domnul Hiru ! Cum face, ce face, nu ştiu, dar când zice că face, face şi te şi miri când l-a făcut ! Bineînţeles că, aşa cum fac deobicei, împătimit fiind de magia cuvântului scris, n-am lăsat cartea din mână până n-am răzbit-o ! De sigur, o voi relua pe îndelete. Căci este structurată enciclopedic, ca un dicţionar. Mereu, având-o la îndemână, poţi susţine o conversaţie despre subiectele antamate. E mare lucru ! Dar mare lucru a fost Ideea ! Ideea de a şterge praful aşternut, cel mai des nedrept, peste oameni, peste destine. Ideea de a reda contemporanilor imaginea celor ce au însemnat ceva. Iar felul aleatoriu în care autorul a găsit cu cale să-şi aleagă personajele este, de asemeni inedit. Să pui pe savantul Paulescu lângă Titi Boldescu, omul care frânge fierul ; pe Şerban Cioculescu, bunăoară, lângă Gogea Mitu, glumă a naturii, asta, da. Asta e ceva cu totul nou. Nou, interesant şi atrăgător. Tocmai eterogenitatea surprinde, fără a şoca. Lectura este agreabilă şi prin naturalul care se desprinde din fiecare portret creionat. Respectând, ca un profesionist ce se află, dreptul de autor al fiecărui alt semnatar al acelor portrete şi intervenind personal doar atunci când a simţit că este nevoie de o oarecare completare, Ion C. Hiru apare dezarmant de sincer când se prezintă pe sine. Nu este infatuat şi nu găseşte cu cale să se încununeze cu merite pe care crede că nu le-ar avea. Nici măcar nu se bate cu pumnul în piept că ar fi prozator ! El, cu o modestie rar întâlnită, zice, spre exemplu : " Nu am fost un student strălucit, dar nici n-am fost în coada eşalonului 1966 al Institutului piteştean, blindat cu somităţi ale învăţământului academic românesc....." (pag.454, completare la articolul dl. Dejanu despre Gabriel Ţepelea) , pentru a expune cu altă ocazie (pag.319) un dialog între Domnia sa şi Profesorul Alexandru Piru, "idolul meu" :
"-Ştii, Ioane, ce deosebire este între noi ? _Nu ştiu, domnule profesor,dar oricum este destul de mare, aproape că refuz să mă gândesc asupra acestei probleme. _Nu, domnule e chiar mică, e de o singură literă...eu,Piru...tu, Hiru !! "
Dar cea mai sigură dovadă a bunei credinţe, a verticalităţii autorului, a nevoii sale imperioase de a spune adevărul este dată de includerea în galeria portretelor a unor persoane care reprezentau ,la un moment dat, imaginea Puterii ! Mi se pare un lucru de esenţă. Istoria se face de contemporani şi se scrie de către urmaşi. Ca atare, autorul, vrea să prezinte o istorie adevărată. Fără patimă, fără judecăţi de valoare încărcate de subiectivism. Şi, pentru că nu se pot şterge din Istorie 80 de ani de monarhie sau 50 de ani de comunism, el alătură Principesei Ileana pe Constantin Doncea ! Mai mult, pentru că a şi avut ocazia să-l cunoască personal pe acest comunist de frunte, ilegalist, luptător în Războiul Civil din Spania din 1936, primar, demolator al unor cartiere insalubre din Bucureşti, opozant al lui Gheorghiu-Dej, ni-l prezintă aşa cum foarte puţini şi l-ar fi putut închipui. Nu neaparat pentru că a dispus să se aducă la Domneşti oarece materiale de construcţie deficitare, atunci când a fost solicitat...."pe uşa din dos", realizând pe loc oportunitatea cererii,ci, mai ales pentru că l-a prezentat dând o lecţie de viaţă unor cantonieri, ce nu-şi făcuseră datoria, ordonându-le să meargă pe jos de la Piteşti la Topana, după ce le spusese, cu umor acid, : " Băi, să-mi aduceţi 5 grame de sudoare de cantonier, pentru că aceea, alături de cea a miliţianului comunal, e cea mai bună trataţie a cancerului !!!!"
Profesorul de româneşte adoptă, deliberat, un stil curgător, simplu, sincer, deschis. Nu caută, deşi ştiu bine cam de câte "carate" este, să epateze. Oricând ar putea să semneze un roman. Are imaginaţia necesară, cultura potrivită şi posibilitatea de a crea personaje. Nu o face ! El scrie VIAŢA ! A sa, a altora. Ştie ce face. Pentru ca deliciile cititorilor să fie împlinite lasă pe seama altui profesor realizarea lecturilor adresate inimii ! Nu un oarecare profesor. Nu ! Ci tocmai ginerelui său George Baciu ! Poet de o sensibilitate rară şi prozator îndemânatic. Ambii fac un tot unitar pentru a "şlefui" "PIETRELE DOAMNEI" ! Puterea profesorului Ion C. Hiru este multiplicată de simbioza realizată prin această uniune, binecuvântată de Cel Atot Puternic. Mai rar mi-a fost dat să văd ce pot face doi oameni care se regăsesc pe aceiaşi lungime de undă. Mai ales în condiţiile concrete ale existenţei lor contemporane. Mai ales când ION spune, în această carte, despre el că......"de fapt, eu n-am fost decât un profesor rural" !!!!
Doamne, oare de ce nu se găsesc mai mulţi care să poată gândi, dar, mai ales, să poată trăi astfel !
Urez autorului neastâmpăr veşnic, putere de muncă şi sănătate pentru că sunt încredinţat că surprizele nu vor întârzia să apară.
