duminică, 19 iunie 2011

"Faţa ....lumii !!"

        Recent ( şi din întâmplare ) am dat peste copia unei scrisori ce o adresasem Profesorului care ne predase, cam prin 1952, noţiuni de CONSTITUŢIE.
        Domnia Sa, însoţit de către poetul Virgil Carianopol, venise la Turnu Măgurele pentru a avea o discuţie cu cititorii ultimului său volum de proză, denumit FAŢA LUMII. Evenimentul a avut loc în anul 1972 iar întâlnirea s-a desfăşurat în Sala Mare a Consiliului Popular. Mărturisesc că nu citisem, în prealabil, lucrarea (am cumpărat-o chiar atunci, de la un stand, din Hol) dar eram teribil de interesat să-mi revăd Dascălul, care fusese şi directorul Liceului Mixt, în perioada amintită. Îmi rămăsese în memorie prin eleganţa fizică şi arta expunerii materiei, care, ce e drept, era destul de aridă. Profesorul părăsise oraşul după moartea soţiei, tot profesoară, fusese o vreme inspector şcolar general iar apoi se stabilise în Capitală. Chiar eram nerăbdător să-l reascult. Sala era arhiplină. După ce autorul şi-a prezentat volumul, au urmat discuţii libere şi foarte variate, fără a se depăşi cadrul propus, respectiv : scriitorii, operele beletristice, curentele literare. Subiectele m-au învăluit, discursul Profesorului mi se părea cuceritor, toate bune până când El a intrat într-un fel de dispută cu un tinerel, ce îşi susţinea rezonabil o anume părere. Modul în care Scriitorul a înţeles să curme dialogul m-a intrigat, ba chiar, pot să spun, m-a dezamăgit. Nu-l cunoşteam atunci pe preopinent, care se prezentase a fi profesor de română. Pe vremea aceea, eu eram doar funcţionar de Bancă. Ajuns acasă, după ceva frământări, m-am decis să-i scriu Profesorului meu. Am făcut-o !
           Azi, am dat peste copia aceea îngălbenită.
           M-am hotărât să o "postez" pe Blog, pentru că.....nu de altceva.....eu, după o vreme, am ajuns Judecător.....mai apoi, cu riscurile de rigoare, m-am apucat să scriu, ba chiar să şi public câteva cărţi...iar "tinerelul necunoscut" a ajuns un Dascăl de mare valoare, Directorul aceluiaşi Liceu, Senator al României şi.....scriitor redutabil, cu peste douăzeci de titluri publicate !!!
           Despre  STELIAN  PĂUN , Istoria Literaturii Române nu prea a mai avut ce scrie !!
           Iar, despre  DUMITRU  VASILE  DELCEANU, aceiaşi Istorie....precaută, a decis să nu rişte să pună punct relatărilor despre Opera unui POET şi nu numai !


          Iată  "misiva :


          Stimate Domnule Profesor,
          Vă rog să-mi permiteţi să mă adresez pe această cale în virtutea unei situaţii de fapt cât şi a unui drept câştigat, acela de a vă fi fost elev.
           Sunt încă sub impresia întâlnirii cu Dvs. şi  dacă declaraţia cu care a-ţi început discuţia a revelat sentimental emoţia Dvs, posibil reală, vă rog să mă credeţi că, în ce mă priveşte, emoţia a fost autentică şi deosebit de puternică.
          Am venit la întâlnire cu un vag sentiment de contravenient. Ea era organizată ca o discuţie între scriitorul Păun Stelian şi cititorii săi. Întrucât nu mă număram printre cei care citiseră deja FAŢA LUMII mă simţem, desigur, în culpă. Eu venisem să vă văd şi să vă ascult ! Să vă ascult, în special, căci nu se pot uita, cu uşurinţă, oamenii care te-au fermecat cândva. Nu vă mai văzusem de peste 18 ani.Am rămas încântat că puterea de fascinaţie a unei expuneri cursive, lexicul bogat, colorat, logica ideilor şi farmecul personal al oratorului nu scăzuse sub ani. Evident, după ce voi fi citit romanul Dvs., impresiile mele se vor consolida.
          Dacă mă hazardez să vă răpesc din timpul Dvs. preţios, o fac pentru a-mi exprima o nedumerire :
          Aţi apărut alături de distinsul dvs. coleg de breaslă, poetul Virgil Carianopol "bastionul clasicismului împotriva influienţelor dăunătoare ale modernismului", ale onirismului sau a altor asemenea curente înfierate şi de ultimele vederi ale idelogiei noastre de Partid.
          Aţi făcut acest lucru cu hotărârea la care vă obliga propria Dvs, poziţie.
          Ceea ce doresc să-l întreb, însă, pe acela cu care, în 1952, am descifrat principiile de bază ale legalităţii, este dacă dreptul de opinie, de liberă exprimare verbală sau scrisă, în măsura în care nu devine o instigare la acţiuni contrare intereselor de Stat, este sau nu un drept constituţional.
           Mă refer la faptul că intervenţia, la un anume moment, venită din partea acelui profesor de română a fost obturată inexplicabil pentru mine. O explicaţie ar putea să rezide în faptul că vorbitorul ar fi putut, prin intervenţia sa, să umbrească impresia lăsată sălii de discursul Dvs. şi al poetului.
           Reţin însă esenţa susţinerilor acelui interveninet şi anume că : "ar trebui să se lase deschise aprecierilor publicului cititor caracterizarea curentelor literare..."
           Personal nu mă consider un fervent susţinător al rimei albe, al ermetismului sau, şi mai trist, al unor creaţii care....nu-mi spun nimic ! Rămân adeptul creaţiilor capabile să emoţioneze, a melodiei versurilor inspirate sau a acelor imagini poetice în proză.
           Consider că nu se poate, însă, să se condamne ceea ce nu se cunoaşte pe deplin. Pentru a combate un adversar, pentru a-l putea înfrânge, cu propriile-i arme, trebuie ca acestea să fie cunoscute. Iar marea masă a cititorilor nu este în posesia acelor "arme" ! Pentru a fi un ateu veritabil nu cred că este suficient să parcurgi filosofia marxistă. Personal cred că Voltaire citise aprofundat Biblia mai înainte de a-i fi declarat război !
          Chiar maestrul lirismului, Virgil Carianopol, ne-a declarat că s-a situat pe baricada adevăratei poezii după o experienţă personală, de circa 10 ani, în tabăra adversă. Ascendentul său constă, după părerea mea, în faptul că a avut posibilitatea de a alege. De altfel, aşa cum în viaţa politică noi ducem o înţeleaptă convieţuire paşnică cu state ale căror ideologii şi mod de viaţă diferă substanţial de al nostru, lăsând ca timpul să acţioneze conform dialecticii materialiste, de ce să nu lăsăm să trăiască alături curente literare diferite ?!
          Polemica naşte adevăr, chiar dacă, la un moment dat, am fi tentaţi să-l dividem solomonian. Poporul nostru este un nesecat tezaur de bună cuviinţă şi de dreaptă judecată. Înfruntarea deschisă dintre curente ar spori anecdotica, ar trezi epigrama, ar descreţi frunţile.
          De ce să sugerăm sau, şi mai grav, să impunem o părere ?
           Pe undeva ar aduce cu un viol moral, cerebral.
          V-aţi exprimat că eroul Dvs., Anton Dumbravă, comunist-om, aşa cum l-aţi descris şi cum a fost caracterizat şi de către critică, nu a putut să se nască- ca erou literar- decât atunci când conjunctura social politică i-a permis să irumpă din tiparele "eroului pozitiv"  şi să ia înfăţişare umană.
          Implicit, a-ţi divulgat faptul că i-aţi purtat paternitatea de-a lungul vremii, oprit fiind, la un moment dat, să-i daţi viaţă. Ce aţi simţit atunci când ştiaţi că romanul nu se va publica decât dacă cutare sau cutare erou este "pe linie", fără lipsuri, fără şovăieli, mereu pe aceiaşi linie ascendentă, ascuţită....ca lupta de clasă ?
         De ce atunci, dacă răspunsul Dvs. va fi cel pe care îl reclamă logica, v-aţi opus înfruntării între curente şi , deci, libertăţii de creaţie, teză, de altfel, susţinută şi de către respectivul profesor de română care a făcut, poate inoportun, gestul de a mai vorbi după ce Dvs. se părea că sunteţi pe cale să închideţi, apoteotic, întâlnirea cu cititorii ?!
          Întrucât nu m-am gândit, până acum, decât la plăcerea solitară pe care o simţi la terminarea vreunei lucrări literare, vă promit că voi lua în seamă îndemnul Dvs. ,adresat mai cu seamă "tinerelor condee", de a scrie, pentru că trăiesc timpuri în care o pot face şi , deşi am deja 34 de ani, voi încerca să materializez acel îndemn.
         Rămân al Dvs. devotat auditor, fost elev şi, cu siguranţă, viitor cititor.
          Valeriu Ion Găgiulescu
...............................................................................................................................................................................P.S.   Până în prezent nu am primit vreun răspuns la scrisoarea de faţă, iar, după câte ştiu,  Domnul Profesor, Stelian Păun , oarece rudenie prin alianţă cu Zaharia Stancu, ar fi trecut spre cele veşnice !
       

joi, 16 iunie 2011

"CELEBRITĂŢI DIN NEGURA UITĂRII" de prof.Ion.C Hiru ; note de lector

Se zice că până şi drumul spre Iad ar fi pavat cu bune intenţii ! Desigur, zicala are ascuţişul îndreptat,  în special, către cei care îşi tot propun să facă faptele cele bune şi, din varii motive, tot nu reuşesc. Ei bine, dar atunci, drumul spre Rai oare cu ce o fi pavat ?! Eu cred că nu poate fi pavat decât cu SUFLETE . Cu suflete alese, bun înţeles. Mă aflu printre fericiţii care, în cursul desfăşurării firului existenţei au întâlnit asemenea pietre rare. Una dintre ele, una dintre "Pietrele Doamnei", se numeşte Ion. Patronimic scump unui popor ortodox, creştinat cu mult înainte de a fi fost "colonizat" de către  expediţionarii trimişi de conaţionalii primului Papă crucificat ! Ioan, ultima mare personalitate a Vechiului Testament şi, totodată, prima mare personalitate a Noului Testament. Ioan, înainte mergătorul şi vestitorul Timpului Nou !  Graţia Divină şi fericita alegere a părinţilor săi, în clipa în care s-au decis să-şi boteze astfel urmaşul, l-au înzestrat pe acest ION cu haruri.
Aşa încât, cel care, în 2005, ne-a convins că  O VIAŢĂ PRIVITĂ DIN BALCON nu este o viaţă oarecare ci  numai viaţa dăruită locului de baştină, a locului de acasă, "pe prispa cu miros de dalbe şi muşcate, în mireasma busuiocului din aghiasma de sub candela copilăriei, mereu aprinsă, aşezată sub icoana Maicii Domnului, demonstrează, fără dar şi poate, că este plin de har. Principalul har al profesorului Ion C. Hiru este devotamentul fără de margini pentru locul său de naştere, DOMNEŞTI, sat în istorie, viitor oraş, localitate binecuvântată de Dumnezeu, "picior de plai", ţinut al muşcelelor ocrotite de steiurile Făgăraşilor, localitate aflată " ad mediam" între cele două vechi  Scaune Domneşti ale Basarabilor, Curtea de Argeş şi Câmpulung Muscel.
Sunt oameni care îşi doresc şi oameni care înfăptuiesc. Ion C. Hiru este un ales. El a înfăptuit multe dintre cele ce şi-a dorit. În primul rând, şi-a ales o carieră de dascăl pentru a dărui, în mod calificat, din ştiinţa sa şi din prea plinul inimii sale, cunoaşterea corectă a  limbii şi literaturii româneşti. Cartea pentru învăţarea gramaticii "Limba noastră cea română", publicată în 2008, la Iaşi, cât şi cele "500 de erori de exprimare" (lucrare în colaborare cu Dl.Silviu Constantinescu) sunt doar două exemple....tipărite ! Căci opera sa de răspândirea ştiinţei şi culturii  a început cu mult mai înainte şi a ţinut, practic, toată viaţa sa profesională. Căci a fi  cândva director de Cămin Cultural nu este o treabă oarecare, dacă vrei să o faci aşa cum trebuie. Şi Profesorul a demonstrat cum se face această activitate, chiar în condiţiile în care "Cultura" părea să fie "impusă" !! Rezultatele au fost pe măsură, după cum dovedesc chiar publicaţiile acelor timpuri. Dar ca să faci să fie VIE,  funcţională, o Fundaţie culturală în vremurile contemporane, vremuri în care valorile perene ale artei şi culturii par sufocate de goana nesăbuită după valorile materiale, după câştigul obţinut cu orice preţ şi prin orice mijloace, de cele mai multe ori cel puţin ilicite, când sensibilităţi  şi trăiri autentice sunt copleşite de marasmul triumfalist al nonvalorilor, ei bine, ca să aduni în jurul tău persoane şi personalităţi şi să deschizi conaţionalilor calea către exprimarea, la un nivel înalt, a ideilor şi idealurilor, prin editarea unei publicaţii VII, a unei Reviste prestigioase ,pentru a face ca Domneşti-ul să fie un real focar de cultură, nu este la îndemâna oricui. Dinamic, ardent, cu o nedisimulată dorinţă de a cunoaşte oameni noi, oameni cărora să le împărtăşească din gândurile sale, din aspiraţiile sale, oameni cărora să le facă cunoscut, în deosebi, Domneştiul şi Domnişanii, profesorul Hiru mi-a apărut în viaţă printr-o fericită împrejurare, fiindu-i prezentat de un prieten comun, pictorul Aurel Ioan Gârjoabă. Aflând de la acesta că eu am scris un roman a cărui acţiune se desfăşura şi la Nucşoara, Ion C.Hiru nu a ezitat nici un moment pentru a-mi propune să "lansez" lucrarea la Domneşti. Minunea s-a petrecut în zi mare, de Înălţare, la 17 mai 2007 . De atunci, am revenit ,de câte ori am avut ocazia, iar cuvintele sunt palide pentru a descrie felul în care m-am simţit în mijlocul concetăţenilor săi. Am păstrat oarece legături şi, relativ recent, profesorul mi-a destăinuit că are de gând să scrie o carte despre "români uitaţi sub vremuri". Mi s-a părut o temă originală, atractivă, ba chiar mi-am propus să-i trimit şi eu ceva subiecte. Până să mă decid, până să le caut....uite  : ieri am primit volumul gata tipărit ! Ăsta e personajul, dom'le ! Acesta este domnul Hiru ! Cum face, ce face, nu ştiu, dar când zice că face, face şi te şi miri când l-a făcut ! Bineînţeles că, aşa cum fac deobicei, împătimit fiind de magia cuvântului scris, n-am lăsat cartea din mână până n-am răzbit-o ! De sigur, o voi relua pe îndelete. Căci este structurată enciclopedic, ca un dicţionar. Mereu, având-o la îndemână, poţi susţine o conversaţie despre subiectele antamate. E mare lucru ! Dar mare lucru a fost Ideea ! Ideea de a şterge praful aşternut, cel mai des nedrept, peste oameni, peste destine. Ideea de a reda contemporanilor imaginea celor ce au însemnat ceva. Iar felul aleatoriu în care autorul a găsit cu cale să-şi aleagă personajele este, de asemeni inedit. Să pui pe savantul Paulescu lângă Titi Boldescu, omul care frânge fierul ; pe Şerban Cioculescu, bunăoară, lângă Gogea Mitu, glumă a naturii, asta, da. Asta e ceva cu totul nou. Nou, interesant şi atrăgător. Tocmai eterogenitatea surprinde, fără a şoca. Lectura este agreabilă şi prin naturalul care se desprinde din fiecare portret creionat. Respectând, ca un profesionist ce se află, dreptul de autor al fiecărui alt semnatar al acelor portrete şi intervenind personal doar atunci când a simţit că este nevoie de o oarecare completare, Ion C. Hiru apare dezarmant de sincer când se prezintă pe sine. Nu este infatuat şi nu găseşte cu cale să se încununeze cu merite pe care crede că nu le-ar avea. Nici măcar nu se bate cu pumnul în piept că ar fi prozator ! El, cu o modestie rar întâlnită, zice, spre exemplu : " Nu am fost un student strălucit, dar nici n-am fost în coada eşalonului 1966 al Institutului piteştean, blindat cu somităţi ale învăţământului academic românesc....." (pag.454, completare la articolul dl. Dejanu despre Gabriel Ţepelea) , pentru a expune cu altă ocazie (pag.319) un dialog între Domnia sa şi Profesorul Alexandru Piru, "idolul meu" :
"-Ştii, Ioane, ce deosebire este între noi ?                                                                                                               _Nu ştiu, domnule profesor,dar oricum este destul de mare, aproape că refuz să mă gândesc asupra acestei probleme.                                                                                                                                                     _Nu, domnule e chiar mică, e de o singură literă...eu,Piru...tu, Hiru !! "
Dar cea mai sigură dovadă a bunei credinţe, a verticalităţii autorului, a nevoii sale imperioase de a spune adevărul este dată de includerea în galeria portretelor a unor persoane care reprezentau ,la un moment dat, imaginea Puterii ! Mi se pare un lucru de esenţă. Istoria se face de contemporani şi se scrie de către urmaşi. Ca atare, autorul, vrea să prezinte o istorie adevărată. Fără patimă, fără judecăţi de valoare încărcate de subiectivism. Şi, pentru că nu se pot şterge din Istorie 80 de ani de monarhie sau 50 de ani de comunism, el alătură Principesei Ileana pe Constantin Doncea !  Mai mult, pentru că a şi avut ocazia să-l cunoască personal pe acest comunist de frunte, ilegalist, luptător în Războiul Civil din Spania din 1936, primar, demolator al unor cartiere insalubre din Bucureşti, opozant al lui Gheorghiu-Dej, ni-l prezintă aşa cum foarte puţini şi l-ar fi putut închipui. Nu neaparat pentru că a dispus să se aducă la Domneşti oarece materiale de construcţie deficitare, atunci când a fost solicitat...."pe uşa din dos", realizând pe loc oportunitatea cererii,ci, mai ales pentru că l-a prezentat dând o lecţie de viaţă unor cantonieri, ce nu-şi făcuseră datoria, ordonându-le să meargă pe jos de la Piteşti la Topana, după ce le spusese, cu umor acid, : " Băi, să-mi aduceţi 5 grame de sudoare de cantonier, pentru că aceea, alături de cea a miliţianului comunal, e cea mai bună trataţie a cancerului !!!!"
Profesorul de româneşte adoptă, deliberat, un stil curgător, simplu, sincer, deschis. Nu caută, deşi ştiu bine cam de câte "carate" este, să epateze. Oricând ar putea să semneze un roman. Are imaginaţia necesară, cultura potrivită şi posibilitatea de a crea personaje. Nu o face ! El scrie VIAŢA ! A sa, a altora. Ştie ce face. Pentru ca deliciile cititorilor să fie împlinite lasă pe seama altui profesor realizarea lecturilor adresate inimii ! Nu un oarecare profesor. Nu ! Ci tocmai ginerelui său George Baciu ! Poet de o sensibilitate rară şi prozator îndemânatic. Ambii fac un tot unitar pentru a "şlefui"  "PIETRELE DOAMNEI" ! Puterea profesorului Ion C. Hiru  este multiplicată de simbioza realizată prin această uniune, binecuvântată de Cel Atot Puternic. Mai rar mi-a fost dat să văd ce pot face doi oameni care se regăsesc pe aceiaşi lungime de undă. Mai ales în condiţiile concrete ale existenţei lor contemporane. Mai ales când ION spune, în această carte, despre el că......"de fapt, eu n-am fost decât un profesor rural"  !!!!
Doamne, oare de ce nu se găsesc mai mulţi care să poată gândi, dar, mai ales, să poată trăi astfel !
Urez autorului neastâmpăr veşnic, putere de muncă şi sănătate pentru că sunt încredinţat că surprizele nu vor întârzia să apară.